Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul
Psalmul „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul” este momentul din Liturghie în care Biserica ne întoarce spre propriul suflet și ne cheamă să nu uităm binefacerile lui Dumnezeu. El ne învață să ne vorbim inimii, să numărăm darurile primite chiar în mijlocul necazurilor și să primim iertarea lui Dumnezeu ca pe o realitate, nu doar ca pe o idee frumoasă.
Ai observat că, la un moment dat în slujbă, Biserica parcă te pune deoparte și vorbește direct sufletului tău?
„Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui."
Nu zice „Binecuvântați, oameni buni…", nu zice „Binecuvintează, Doamne…", ci se întoarce spre tine și îți spune: „Tu. Sufletule. Acum tu vorbești."
Cuvântul „toate cele dinlăuntrul meu" e un cuvânt greu, mult mai greu decât pare. Nu e vorba doar de gură, de buzele care se mișcă. Unul dintre tâlcuitori spune că „toate cele dinlăuntrul meu" înseamnă adâncurile cele mai intime ale ființei, străfundul inimii — participarea totală a omului la rugăciune. Nu doar capul. Nu doar prezența fizică. Ci tot ce ești: și bucuria, și rana, și oboseala, și frica, și nădejdea — toate, puse la picioarele lui Dumnezeu.
Poate de aceea, în unele duminici, psalmul ăsta te lovește altfel. Nu pentru că s-ar fi schimbat cuvintele, ci pentru că s-a schimbat ceva înlăuntrul tău.
Nu uita „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui."
Psalmul ăsta nu e doar o poezie frumoasă. E ca un duș rece pentru uitarea noastră. „Nu uita" — nu uita cum te-a ridicat, cum te-a iertat, cum te-a ținut în viață când tu nu mai vedeai nicio ieșire.
Părintele Teofil Părăian mărturisea că, dintre toți cei 150 de psalmi, doi îi erau cei mai apropiați: Psalmul 22 și Psalmul 102. Îi numea „psalmii bucuriei, psalmii revărsării sufletești de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite". Și adăuga, citându-l pe Avva Filimon: „Psalmii aceștia, parcă eu i-am făcut".
Ce înseamnă „răsplătirile Lui"? Nu e vorba de o răsplată pe care Dumnezeu ți-o dă pentru ceva bun pe care l-ai făcut — pentru că faptele noastre nu vor fi niciodată îndeajuns de bune. E vorba de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine. Gratis. Nemotivat de vrednicia ta.
Noi venim la Liturghie cu lista de griji, El ne răspunde cu lista Lui de binefaceri. Și uneori, dacă stai sincer o clipă, îți dai seama că lista Lui e mai lungă decât a ta.
Unul dintre Sfinții Părinți dă un sfat foarte concret: „Punând înaintea ochilor tăi binefacerile de care te-ai împărtășit de la începutul vieții tale și până acum, fie trupești, fie duhovnicești, zăbovește cu gândul la ele. Fă aceasta pentru ca inima ta să ți se miște cu ușurință spre frica lui Dumnezeu și spre dragoste". Nu e un exercițiu intelectual. E un mod de a-ți dezmorți inima, de a-i aminti cine e Cel care te-a adus până aici.
Toate „Pe Cel ce curățește toate fărădelegile tale. Pe Cel ce vindecă toate bolile tale."
Nu spune „o parte dintre ele", nu spune „cele mici". Spune „toate". Asta nu înseamnă că nu mai suferim, ci că, dincolo de ce vedem noi, Dumnezeu lucrează continuu la rana cea mai adâncă: despărțirea de El.
De multe ori ne uităm doar la boala trupului, dar psalmul ne aduce aminte că există o boală mai grea: boala inimii, boala de sens, boala de Dumnezeu.
Fericitul Ieronim vorbește despre femeia din Evanghelie care de optsprezece ani avea un duh de neputință, era gârbovă și nu putea să se ridice. Spune că ea e imaginea unei boli sufletești: „când cineva are o boală pricinuită de o stare a sufletului, el devine gârbov, se uită numai în jos și zărește doar țărâna, în neputința sa de a privi spre cer".
Nu e asta imaginea multora dintre noi? Mergem prin viață aplecați de griji, cu ochii în pământ, fără să mai ridicăm privirea. Psalmul vine și ne spune: Cel care vindecă toate bolile tale e aici. Și nu doar cele pe care le vezi — ci și cele pe care le porți fără să le știi.
Cununa „Pe Cel ce te răscumpără din stricăciune. Pe Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări."
Aici e un lucru care taie respirația, dacă stai să te gândești. Dumnezeu nu doar te scoate din groapă, ci te scoate și-ți pune cunună pe cap. Nu doar te iartă, ci te primește iar la masa Lui, ca și cum ai fi fost tot timpul acolo. Nu doar oprește căderea, ci te îmbracă la loc, ca pe cineva pe care nu vrea să-l piardă.
Gândește-te la fiul risipitor. Când se întoarce, tatăl nu-i spune: „Bine că ai venit, stai acolo la poartă, o să vedem noi ce facem cu tine." Ci aleargă spre el, îl îmbrățișează, îi pune inel pe deget, haină nouă pe umeri și face ospăț.
Părintele Teofil spunea că mulți oameni cred în pedepsele lui Dumnezeu, dar puțini cred în bunătatea Lui. „Eu nu știu cum oamenii sunt atât de încrezători în ceea ce spune Sfânta Scriptură despre pedepsele veșnice și le e tot frică de iad, și nu cred în bunătatea lui Dumnezeu. Nu zic să nu credem în ceea ce se spune în Sfânta Scriptură, în toate privințele, dar să nu uităm de bunătatea lui Dumnezeu".
Sfântul Isaac Sirul ne dă o imagine care ar trebui scrisă pe peretele oricărei sufragerii: „Păcatele noastre față de mila lui Dumnezeu sunt ca un pumn de nisip față de un suvoi îmbelșugat care împrăștie nisipul".
Un pumn de nisip. Atât sunt păcatele tale în fața milei Lui.
De ce la începutul Liturghiei? La Liturghie, psalmul ăsta e pus la început, la primul antifon, când abia ne strângem, abia ne adunăm gândurile. E ca un fel de „trezire": înainte să începi să ceri, ca la un ghișeu, Biserica te pune să-ți aduci aminte. Să-ți aduci aminte cine e Dumnezeu și cine ești tu. Să-ți aduci aminte că nu te ții singur în viață, că nu ți-ai câștigat singur tot ce ai, că nu te ierti singur.
E momentul în care, de multe ori, nici nu am ajuns bine la locul nostru în biserică. Mai avem geaca pe noi, poate mai întârziem, copilul se foiește. Și, în mijlocul acestei agitații, se aude „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul…" ca un glas care spune: „Oprește-te. Ai ajuns. Acum fii aici."
Părintele Teofil spunea că psalmul ăsta îl spunem în fiecare zi la utrenie și, cu toate acestea, „suntem așa de nebăgători de seamă față de el". Și citează din Sfântul Isaac Sirul: „Cine nu se uimește de Dumnezeu, încă nu-L cunoaște pe Dumnezeu".
„Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri…" E un verset pe care psalmistul l-a pus acolo ca să ne ia din scurt: „Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre."
Te gândești câtă distanță e între răsărit și apus? Nu o poți măsura. N-o poți atinge. E o distanță care se retrage pe măsură ce mergi spre ea. Atât de departe a aruncat Dumnezeu fărădelegile noastre de la noi.
Părintele Teofil citea acest verset cu bucurie și spunea: „Putem să fim încredințați nu numai că Dumnezeu este bun, ci putem să fim încredințați că este bun cu noi înșine. Ne ridică mai presus de noi, ne duce acolo unde este El, ni Se dăruiește nouă. Acesta este un lucru extraordinar".
Și apoi vine versetul care e poate cel mai cald din tot psalmul: „Cum miluiește un tată pe copiii săi, așa miluiește Domnul pe cei ce se tem de Dânsul."
Psalmistul n-a găsit o comparație mai bună. A dat de marginea limbii omenești și a spus: Dumnezeu e ca un tată. Nu ca un judecător. Nu ca un polițist. Ci ca un tată care-și miluiește copiii. Iar Proorocul Isaia adaugă: „După cum mama își mângâie pe fiul ei, și Eu vă voi mângâia pe voi" (Isaia 66, 13). Avem și Tată în cer, și Mamă, cum spunea Părintele Teofil.
„Că El a cunoscut plămada noastră…" Poate cel mai mângâietor verset din tot psalmul: „Că El a cunoscut plămada noastră: adusu-Și-a aminte că țărână suntem."
Dumnezeu știe din ce ești făcut. Știe că ești slab, că ești praf, că uiți repede, că te întorci la aceleași greșeli. Și nu Se miră. Nu Se supără ca un stăpân pe un rob prost, ci Se îndură ca un Tată care știe ce a plămădit.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, tâlcuind psalmul acesta, spune că „El cunoaște foarte bine alcătuirea noastră, cât de neputincioasă este constituția noastră, că ținem noi fire spre păcat, de aceea împreună pătimește cu noi. În timp ce noi suntem necurați, El ne cercetează".
„Împreună pătimește cu noi." Nu stă departe, ci suferă alături de noi. Nu ne lasă singuri în noroi, ci vine în noroi după noi.
Un psalm care se cântă, nu se citește Poate ar fi bine ca, data viitoare când îl auzi, să nu-l mai lași să treacă pe lângă tine ca un fundal frumos. Să-l iei personal. „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul…" — adică: oprește-te puțin din numărat problemele și începe să numeri și binefacerile Lui. Nu ca să negi durerea, ci ca să nu uiți că, dincolo de ea, există Cineva care încă te ține.
Și poate, într-o duminică, vei simți că nu mai cânți doar „cu gura". Că ceva dinlăuntrul tău s-a deschis. Și sufletul tău, cel obosit, cel uitat prin gânduri, începe să spună, în liniște, cu lacrimi pe care nu le-ai programat: „Tu m-ai ținut până azi. Și pentru asta… binecuvintez numele Tău."
Iar dacă ți se întâmplă asta, să știi că nu e sentimentalism. E exact ceea ce spunea Părintele Teofil: „Dacă am cunoaște mai mult bunătatea lui Dumnezeu și am înțelege-o și am simți-o, ne-am uimi de bunătatea lui Dumnezeu și nu ne-am mai împrăștia cu lucrurile lumii acesteia".
Psalmul 102 e un psalm care, dacă-l lași, te vindecă. Nu dintr-o dată. Ci încet, duminică de duminică, până când cuvintele lui devin și ale tale.