Când dai un sărindar, ce se întâmplă de fapt?
Sărindarul este pomenirea unui nume la 40 de Sfinte Liturghii la rând — la fiecare Proscomidie preotul scoate o miridă pentru cel pomenit, o așază pe Sfântul Disc, iar la finalul slujbei o cufundă în Sfântul Potir cu rugăciunea: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstitul Tău Sânge." Numărul 40 nu e o cifră magică, ci unul biblic al trecerii și al curățirii — de la potop la postul lui Hristos, de la naștere la moarte
Poate ai auzit de atâtea ori cuvântul „sărindar" și ai dat din cap politicos, fără să știi prea clar ce înseamnă. Sau ai auzit pe cineva spunând: „Dă un sărindar de 40 de Liturghii pentru sufletul lui…" — și în tine s-a trezit întrebarea: „De ce 40? De ce nu 7, nu 30, nu 100?"
În spatele acestui număr nu e magie. E o istorie biblică întreagă și o delicatețe mare a Bisericii față de viața omului — de aici și de dincolo.
Ce înseamnă, de fapt, cuvântul „sărindar" „Sărindar" vine din grecescul „saranda" — patruzeci. Și, pe scurt, asta este: pomenirea unui nume la 40 de Sfinte Liturghii la rând, pentru cei adormiți sau pentru cei vii.
Cuvântul a intrat în limba română prin filiera slavonă a Bisericii, dar rădăcina e grecească — din aceeași familie cu „Sâmbăta lui Lazăr" sau cu alte expresii liturgice care s-au sedimentat în vorbirea poporului de-a lungul veacurilor. Nu e un termen inventat de teologi; e un cuvânt pe care bunicii îl știau din copilărie, chiar dacă nu știau să-l explice.
Ce se întâmplă la Proscomidie La fiecare Liturghie, preotul pomenește numele la Proscomidie — slujba de pregătire a Darurilor, care se face în altar, înainte ca oamenii să intre în biserică — și scoate o părticică mică de prescură, o miridă, pentru omul acela. O pune pe Sfântul Disc, lângă Sfântul Agneț, care este însuși Trupul lui Hristos.
Acolo, pe Disc, stau rânduite miridele tuturor celor pomeniți: vii alături de adormiți, cunoscuți alături de necunoscuți, toți în jurul lui Hristos — ca la o masă la care gazda e El.
Iar la sfârșitul Liturghiei, după Sfânta Împărtășanie, toate acele părticele sunt cufundate în Sfântul Potir, cu rugăciunea: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile Sfinților Tăi. Amin."
Nu simbolic. Sacramental. Fiecare nume dintr-un sărindar intră, prin mâna preotului, în inima Jertfei lui Hristos.
De ce tocmai 40 Pentru că, în toată Scriptura, 40 e numărul unei treceri. Al curățirii. Al începutului nou.
– 40 de zile a durat potopul, după care lumea a început din nou. – 40 de ani a rătăcit poporul în pustie, până să intre în Țara Făgăduită. – 40 de zile a postit Moise pe munte, pregătindu-se să primească Legea. – 40 de zile a postit Hristos în pustie, înainte de a-Și începe propovăduirea. – 40 de zile au trecut de la Înviere până la Înălțare, timp în care Domnul Se arăta ucenicilor și le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu.
Nu întâmplător, Biserica așază multe lucruri în jurul acestui număr: Postul Mare, îmbisericirea pruncului la 40 de zile după naștere și pomenirea deosebită la 40 de zile după moarte.
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că cele 40 de Liturghii pentru cel adormit se săvârșesc amintind tocmai de Înălțarea Domnului din ziua a patruzecea după Înviere. Adică prin Jertfa lui Hristos adusă din nou pe altar, cerem ca sufletul pomenit să fie rânduit la un loc de lumină.
Ziua a patruzecea și judecata particulară În tradiția Bisericii, ziua a patruzecea după moarte este ziua judecății particulare a sufletului — când i se hotărăște starea vremelnică, până la Judecata de obște. Nu e o învățătură de catehism elementar pe care o știe toată lumea, dar e prezentă în scrierile Sfinților Părinți și în practica liturgică a Bisericii.
De aceea pomenirea specială la 40 de zile nu e o tradiție folclorică — e un răspuns al Bisericii la o realitate duhovnicească. Și sărindarul, dat în primele 40 de zile după moartea unui om, e tocmai acest brâu de rugăciune pus în jurul sufletului în cel mai vulnerabil moment al trecerii lui.
Sărindarul nu e doar pentru cei adormiți Un detaliu pe care mulți nu îl știu: sărindarul se poate da și pentru cei vii — pentru o perioadă de boală, de încercare, de schimbare. 40 de Liturghii în care numele tău sau al cuiva drag e purtat în altar, în Jertfa lui Hristos.
De asemenea, sărindarul nu e legat exclusiv de Postul Mare, deși în tradiția multor parohii se obișnuiește să se dea la începutul postului. Se poate da oricând în cursul anului, la orice parohie sau mănăstire unde se săvârșește Liturghie deplină. Cel mai bine e să întrebi direct preotul unde vrei să-l lași, pentru că rânduiala poate varia de la loc la loc.
Parastas sau sărindar — care e diferența La parastas e un strigăt scurt: colivă, lumânări, câteva minute în care numele celui adormit se aude cu voce tare — și apoi lumea pleacă acasă.
La sărindar, strigătul se întinde. Nu se aude în boxe, ci în șoapta altarului, la fiecare Liturghie, timp de patruzeci de ori. Când tu ești la serviciu, în trafic, la spital sau îngrijorat de altceva — undeva, pe un Sfânt Disc, preotul rostește din nou, în liniștea altarului: „Pomenește, Doamne…"
Cele două nu se exclud. Parastaul e strigătul comunității. Sărindarul e rugăciunea stăruitoare a altarului.
Ce spune sărindarul despre inima celui care îl dă Sărindarul nu Îl obligă pe Dumnezeu la nimic. Dar spune ceva despre inima celui care îl dă: că nu se mulțumește cu o singură pomenire și gata. Că e dispus să bată la aceeași ușă de patruzeci de ori.
Nu pentru că Dumnezeu nu a auzit prima dată.
Ci pentru că dragostea nu știe să se oprească după o singură rugăciune.