Când mintea ridică ziduri și le confundă cu uși
Un articol despre cum gândurile „serioase” ne pot bloca duhovnicește: trei argumente aparent smerite prin care refuzăm, de fapt, invitațiile lui Dumnezeu (de ex. un drum la Athos sau simpla mergere la biserică), importanța înnoirii minții și a gândului bun (Paisie, Teofil, Arsenie), și nevoia de a pune sub semnul întrebării propria logică („poate nu gândesc eu bine”) pentru a-i lăsa lui Hristos loc să ne scoată din fotoliu și să ne cheme la pași concreți în credință.
Avem impresia, de multe ori, că suntem „așezați” în ale credinței. Am citit, am ascultat conferințe, mergem la biserică din când în când, știm să cităm câțiva Părinți. Ne simțim deja orientați, cu „teoria făcută”. Și, fără să ne dăm seama, începem să ne construim în minte o logică prin care, de fapt, Îl refuzăm pe Dumnezeu, nu prin care Îl căutăm. Ne apărăm bine, cu argumente care sună serios și chiar smerit, dar care ne țin pe loc.
Când vine vorba, de pildă, de Athos sau, mai general, de orice pas mai concret spre Dumnezeu, în noi se ridică trei gânduri foarte răspândite.
Primul gând spune așa: „Eu sunt credincios, merg la Biserică, citesc, am pravila mea. Nu m-aș duce acolo să caut vreun sfat. Nu din mândrie, ci pentru că mintea mea s-a modelat deja din ce am citit. Știu ce vrea Dumnezeu de la mine. Teoria o am, trebuie doar să mă țin de treabă.” Adică mintea mea e plină, nu mai am nevoie de experiență. Hârtia, însă, suportă orice. Și oricât ai citi despre mare, tot nu înseamnă că știi ce e marea până nu intri în apă. La fel, oricât ai citi despre viața duhovnicească, altfel te așază o spovedanie bună, o slujbă trăită, o întâlnire cu un om al lui Dumnezeu.
Al doilea gând spune: „Și nici nu m-aș duce doar ca să vizitez, ca la muzeu. Dacă mă duc fără o nevoie arzătoare, parcă aș întina locul acela sfânt. Decât turism religios și să fiu spectator, mai bine stau acasă.” Sună smerit: „nu sunt vrednic”, „nu vreau să profanez”. Dar, de fapt, eu ajung să hotărăsc cine e demn să calce într-un loc sfânt – și, culmea, decid că eu nu sunt. Îl scot pe Dumnezeu din ecuație, ca și cum El n-ar putea folosi tocmai o vizită „nevinovată” ca să-mi atingă inima.
Al treilea gând spune: „Și la urma urmei, la ce bun? Am auzit că s-a stricat și acolo. Mulți se duc doar să bifeze o vacanță, fac poze și se întorc neschimbați. E doar o modă.” Aici mă așez în scaunul judecătorului: eu evaluez rezultatele altora și decid că n-are sens să mă mișc. Ca și cum lucrarea lui Dumnezeu în sufletul meu ar depinde de statistici și de ce au făcut alții cu darul primit.
Toate aceste gânduri par logice. Par chiar smerite. Dar au aceeași problemă: îl pun pe om în centru și-L scot pe Dumnezeu din socoteală. Nu ne dăm seama că, de multe ori, nu știm să gândim duhovnicește. Gândim omenește, rezonabil, dar nu ne trece prin cap că același lucru se poate vedea și altfel.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Să fiți transformați prin înnoirea minții voastre, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu.” Nu e de ajuns să crezi în Dumnezeu sau să citești despre El. Mintea trebuie înnoită, scoasă din modul automat. Altfel, rămâne o minte „de lume” care îmbracă haine religioase, dar judecă la fel ca înainte.
Sfinții contemporani au insistat mult pe puterea gândului. Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Toată viața duhovnicească este fundamentată pe gând. Gândurile bune aduc sănătatea duhovnicească.” Părintele Teofil Părăian repeta și el: „Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viața omului care să nu treacă prin gând.” Iar Părintele Arsenie Boca a rostit cuvântul acela greu: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă.” Adică poți avea în față un lucru bun, o invitație de la Dumnezeu, și totuși să o răstălmăcești, să o transformi în piedică, doar pentru că gândul tău e aplecat într-o direcție greșită.
De exemplu, când spui: „Nu mă duc la Athos, nu am ce întreba, știu din cărți”, gândul pare serios. Dar poate e doar o iluzie. Poate că e un mod elegant prin care îți protejezi zona de confort. Cărțile sunt importante, dar nu te pot pune față în față cu realitatea ta interioară așa cum o face o întâlnire vie: un părinte care îți pune o întrebare la care nu te așteptai, o slujbă de noapte, un drum obositor care te dezvelește de impresii despre tine.
Ortodoxia nu înseamnă doar să simți ceva în inimă sau să știi ceva în minte. Înseamnă să lași adevărul acesta să-ți schimbe pașii. Să pleci din fotoliu și să ajungi, măcar din când în când, în strană. Să treci de la „înțeleg” la „încerc să trăiesc”. Mulți ajung, la un moment dat, în punctul acesta: „Cred, simt… dar de ce nu mă mișc? De ce rămân departe de slujba de la Biserică? De ce tot amân?” De multe ori, răspunsul nu e „n-am credință”, ci „mă ține pe loc un gând bine argumentat, dar strâmb”.
Uneori, Dumnezeu îți trimite o invitație foarte omenească: un prieten te cheamă la vecernie, cineva îți propune un drum la Athos, altcineva te întreabă dacă nu vrei să mergi la o spovedanie bună. Mintea zice: „Nu e pentru mine. Știu destul. Nu sunt pregătit. O să fie prea multă lume.... O să fie prea puțină lume.” Însă, în spatele acelor invitații, ar putea fi chiar întrebarea lui Dumnezeu: „Mă lași și pe Mine să-ți arăt cum văd Eu lucrurile? Sau rămâi doar în ce vezi tu?”
Poate problema nu e că „n-ai credință”. Poate problema e că te încrezi prea mult în felul tău de a gândi și prea puțin în felul în care cheamă Dumnezeu. Ții mai mult la logica ta decât la inspirațiile Lui. Îți construiești singur ziduri și, după aceea, te plângi că nu vezi nicio ușă.
De aceea, uneori, primul pas de credință nu e să simți ceva nou, ci să spui: „Poate nu gândesc eu bine. Poate gândul ăsta, oricât de frumos sună, mă oprește fix de la ce am nevoie.” Și să faci totuși pasul: „Hai să mă duc. Hai să intru la o Liturghie. Hai să calc pragul unei mănăstiri. Hai să răspund invitației, chiar dacă nu înțeleg de ce acum.”
Dacă stai de ani de zile cu „credința în suflet”, dar doar în fotoliu, poate nu îți lipsește credința. Poate îți lipsește tocmai gândul acesta simplu și smerit: „Și dacă eu nu gândesc cum trebuie? Și dacă Dumnezeu mă așteaptă în altă parte decât unde m-am obișnuit eu?” Uneori, o singură astfel de întrebare deschide uși acolo unde noi vedeam doar ziduri.