Când te apropii de icoană… știi cum să o cinstești?
Articolul explică de ce Biserica ne îndeamnă să nu sărutăm sfinții pe față în icoane, ci să ne aplecăm cu smerenie spre picioarele lui Hristos sau spre mâna Maicii Domnului și a sfinților. Gestul acesta aparent mic transformă o obișnuință într-o rugăciune tăcută de pocăință și de dor, prin care sufletul se așază „jos, dar în brațele celor de Sus”
Când intrăm în biserică, de cele mai multe ori facem aceleași gesturi, aproape fără să ne dăm seama: ne închinăm la ușă, aprindem o lumânare și mergem spre icoana așezată în mijloc sau pe catapeteasmă. Ne apropiem, ne plecăm, atingem icoana cu fruntea… și apoi o sărutăm. Pentru mulți dintre noi, acest gest este atât de firesc, încât nici nu ne mai întrebăm ce spune el, de fapt, despre inima noastră. Și totuși, întrebarea rămâne: unde, mai exact, se cuvine să sărutăm icoana?
Mulți credincioși, din multă dragoste sau pur și simplu din imitație, sărută sfântul direct pe față. Pare un gest cald, aproape părintesc: „te iubesc, sfinte, ești aproape de mine”. Nu-l facem din lipsă de respect, dimpotrivă. Dar Biserica, prin Părinții ei, ne-a lăsat o altă rânduială, foarte delicată, care ascunde în ea o mare lecție de smerenie. Nu este o regulă rece, de „poliție religioasă”, ci o școală a inimii.
Părintele Cleopa spunea limpede: „Când vă închinați la sfintele icoane, să nu sărutați sfinții pe față. Dacă sfântul este pictat întreg, îi sărutați picioarele; dacă este până la brâu, îi sărutați mâna.” Fața rămâne neatinsă, din sfială. De ce această atenție atât de fină? Pentru că, în lumea noastră, sărutul pe obraz este în mod firesc un gest de egalitate. Așa își arată afecțiunea prietenii, frații, rudele – oameni aflați la același nivel. În fața lui Hristos și a sfinților, însă, nu venim ca „egali”. Venim ca niște oameni care au nevoie să fie ridicați, vindecați, luminați.
Mai există un motiv care apasă greu în conștiința Bisericii. În Evanghelie, sărutul pe fața lui Hristos este legat de un singur nume: Iuda. El L-a vândut pe Domnul cu un sărut pe obraz, în grădina Ghetsimani. Un gest care, în mod normal, ar fi trebuit să însemne dragoste a devenit semn de trădare. De atunci, creștinii au păstrat o anumită sfială: nu vrem, chiar fără să știm, să semănăm cu sărutul lui Iuda. Iubirea noastră pentru Hristos și pentru sfinți se exprimă altfel, mai smerit.
Atunci unde sărutăm, concret, icoana?
Dacă este icoana Mântuitorului, iar Hristos este pictat întreg, ne aplecăm spre partea de jos a icoanei, acolo unde sunt picioarele sau marginea hainei, și acolo punem sărutul. Dacă icoana este până la brâu, sărutăm cu evlavie marginea hainei sau rana din coastă, nu fața. Ne aducem aminte de femeia păcătoasă din Evanghelie, care nu a îndrăznit să-I ridice ochii la față, ci a căzut la picioarele Lui, le-a spălat cu lacrimi și le-a șters cu părul capului. Acolo, jos, și-a vindecat sufletul. La picioarele lui Hristos s-a născut din nou.
Dacă este icoana Maicii Domnului, mai ales când o ține pe Pruncul în brațe, ne ferim de față, atât a Maicii, cât și a Pruncului. Cel mai potrivit este să sărutăm mâna Maicii Domnului – mâna care arată mereu spre Hristos și ne poartă rugăciunile – sau marginea hainei ei. Dacă se vede clar mâna Pruncului, o putem săruta și pe aceea, ca pe o binecuvântare mică ce cade peste viața noastră. Este un gest prin care Îi spunem lui Hristos copil: „Doamne, binecuvintează-mă și pe mine, ca pe un copil al Tău.”
Dacă este icoana unui sfânt – apostol, mucenic, cuvios –, cel mai firesc loc este tot mâna: mâna care binecuvântează, ține crucea, Evanghelia sau un semn al slujirii lui. Dacă mâna nu e clar zugrăvită, sărutăm marginea hainei sau locul unde este scris numele sfântului, lăsând fața neatinsă. Prin acest gest mic, îi spunem sfântului: „Nu sunt de aceeași seamă cu tine, dar ia-mă de mână și nu mă lăsa să mă pierd.”
Poate te întrebi: „Dar dacă până acum am sărutat doar fața? Am greșit?” Adevărul este că Dumnezeu nu stă cu carnețelul să numere fiecare milimetru. El a primit dragostea ta, chiar dacă nu știai toate rânduielile. Nu Îl interesează atât unde au atins buzele tale lemnul sau zugrăveala, cât ce a mișcat acel gest în inima ta. Acum însă, că ai aflat, poți transforma un gest mic într-o rugăciune mare. Nu o faci din frică, ci din respect și iubire. Este ca atunci când înveți să vorbești mai frumos cu cineva drag: nu pentru că altfel „se supără”, ci pentru că vrei ca iubirea ta să se vadă și în detalii.
Gestul acesta educă încet-încet și inima. Când te pleci spre partea de jos a icoanei sau spre mâna sfântului, nu se pleacă doar trupul – se pleacă și mândria. Recunoști, fără vorbe mari: „Tu ești sus, eu sunt jos. Tu ești sfânt, eu sunt rănit. Tu mă poți ridica, eu singur nu pot.” Icoana nu mai este doar un tablou frumos, ci locul unei întâlniri: tu, cu neputințele tale, și ei, cu sfințenia lor smerită.
Data viitoare când vei ajunge în fața unei icoane, nu te grăbi. Fă o cruce cu atenție, spune un „Slavă Ție, Doamne” sau „Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă”, apoi sărută, cu grijă, picioarele sau mâna. Lasă buzele tale să facă ceea ce uneori inima nu mai știe să exprime în cuvinte: un mic sărut de pocăință și de dor. Nu e doar „cum se face”. E felul în care, printr-un gest aproape copilăresc, îți așezi sufletul la locul lui: jos, dar în brațele celor de Sus.