Canoanele zic una.Inima ta zice altceva

Când intrăm duminica în Sfânta Liturghie, pășim într-un timp care nu mai este al pământului. Sfinții Părinți ne spun că biserica devine „cerul pe pământ”, locul unde noi, oamenii cu griji și neputințe, ne unim glasurile cu îngerii. Acolo, trecutul devine prezent: Învierea, Jertfa, pogorârea Duhului Sfânt – toate se petrec chiar acum, în fața ochilor noștri. De aceea, de multe ori, simțim o nevoie copleșitoare să ne plecăm genunchii.

Sunt momente în slujbă când trupul pare că vrea să asculte de inimă. Când preotul iese cu Evanghelia, parcă Însuși Hristos iese la propovăduire, și unii cad în genunchi nu de frică, ci din dorința de a sorbi Cuvântul lui Dumnezeu. Mai apoi, când trece Vohodul cel Mare cu Darurile, nu vedem doar o procesiune, ci drumul Domnului spre Patimă, iar mulți simt să-L însoțească plecați la pământ.

Și totuși, există o rânduială veche a Bisericii, care pentru mulți vine ca o mirare sau ca o curiozitate neînțeleasă. La marile Sinoade de la Niceea, Părinții au stabilit limpede: Duminica este ziua Învierii. Este ziua în care Hristos a biruit moartea și ne-a ridicat pe toți din mormânt. De aceea, creștinii sunt chemați să stea în picioare – demni, drepți, ca niște oameni liberi, înfiați de Dumnezeu, nu ca niște robi înfrânți. Iar această bucurie nu e doar pentru o zi, ci se întinde peste toată perioada Cincizecimii, de la Paști și până la Rusalii.

Mai mult decât atât, vechile canoane ne învață că această „stare de înviați” cuprinde tot timpul liturgic: ea începe încă de sâmbătă seara, de la slujba Vecerniei, și ține până duminică seara. Și pentru că Hristos a înviat pentru toți și în toate locurile, Părinții ne șoptesc că această rânduială a ridicării este valabilă nu doar în Biserică, ci și în cămăruța noastră, la pravila personală. Chiar și când suntem singuri în fața icoanei, duminica, suntem invitați să stăm drepți, mărturisind că Învierea a intrat și în casa noastră.

Dacă ne-am lua strict după „litera legii” și am căuta prin toate canoanele – chiar dacă uneori, răsfoind Octoihul sau alte cărți de cult, am putea găsi îndrumări care ne pun pe gânduri – regula de aur a Sinoadelor rămâne ridicarea. Există o singură excepție majoră, un moment cutremurător, dar care se petrece în taină, dincolo de catapeteasmă: Epicleza. Este clipa sfințirii Darurilor, când noi cântăm „Pe Tine Te lăudăm...”. Atunci, într-adevăr, preotul și diaconul își pleacă genunchii în fața Sfintei Mese, chemând Duhul Sfânt. Dar în rest? Mirenii sunt chemați să stea drepți, mărturisind Învierea.

Dar aici intervine frumusețea și echilibrul Ortodoxiei, care nu este o cazarmă, ci un spital pentru suflete. Marii tâlcuitori au observat un lucru uimitor legat de această regulă a neîngenuncherii: este singurul canon pentru care Biserica nu a rânduit nicio pedeapsă. Dacă încalci alte reguli, poți fi oprit de la Împărtășanie, dar dacă stai în genunchi duminica... Biserica te lasă în pace.

De ce această îngăduință? Pentru că Părinții au avut o înțelepciune uriașă. Ei au știut că, deși corect teologic este să stai în picioare ca să cinstești Învierea, nu este greșit duhovnicește să stai în genunchi ca să-ți plângi păcatele sau să-ți arăți smerenia. Un duhovnic spunea odată că „riscăm să mergem în iad cu tot cu regulile în brațe” dacă uităm de dragoste și de starea inimii.

Uneori, povara sufletului este atât de mare, încât omul nu poate sta drept în fața lui Dumnezeu. Alteori, recunoștința la „Tatăl nostru” este atât de copleșitoare, încât genunchii jos sunt singurul mod prin care mai putem spune: „Doamne, nu sunt vrednic, dar am nevoie de Tine”. Și Dumnezeu nu se uită la calendar, ci la inima înfrântă și smerită.

Așa că taina rămâne aceasta: dacă inima te ține drept de bucuria Învierii, e bine și cinstești ziua Domnului. Dar dacă dragostea sau durerea te pune în genunchi, Dumnezeu te primește și așa. Căci El nu caută o poziție a trupului, ci o așezare a sufletului.