Ce-ar fi să ne spovedim pe noi, nu pe alții?
Un text despre ispita de a spovedi păcatele altora în locul celor proprii, despre cum felul în care judecăm pe cineva arată starea inimii noastre și despre chemarea de a ne folosi conștiința ca să ne vedem propriile răni, lăsând judecata aproapelui în seama lui Dumnezeu.
Nu toți trăim la fel spovedania. Unii vin cu inima strânsă, își adună cu greu curajul și, după multe ocolișuri, ajung să-și spună păcatele lor, așa cum pot. Alții, fără să-și dea seama, transformă scaunul de spovedanie într-un loc de raport și analiză: „ce a făcut bărbatul”, „ce a făcut soția”, „ce face șeful”, „cum mă chinuie nora, ginerele, vecinul”. Pleacă, poate, cu sentimentul că „au spus tot”, dar acel „tot” este, în mare parte, viața altora, nu a lor.
Părintele Arhimandrit Serafim Alexiev, în cartea „Leacul uitat”, vorbește foarte limpede despre această ispită: în loc să ne vindecăm noi, ajungem să „disecăm” păcatele celorlalți. El spune așa: la spovedanie nu trebuie să spovedim păcate străine. Mulți cad în cursa asta: încep să povestească ce a făcut bărbatul, nevasta, nora, șeful. Dar aceasta nu mai este spovedanie, ci învinovățire a altora. Este, de fapt, judecată. În loc să spun „Doamne, am greșit”, spun, într-o formă pioasă: „Doamne, uite cât greșesc ei.”
Părintele Cleopa spunea același lucru, cu stilul lui direct: „Spovedania să nu fie prihănitoare”, adică să nu dăm vina pe nimeni. „La spovedanie numai pe noi să ne învinuim: a mea este buba, a mea este rana.” Nu înseamnă să negăm răul făcut de altul, ci să recunoaștem că spovedania nu e tribunal unde îi judecăm pe ceilalți, ci spital unde ne punem noi rana pe masă.
Sfinții Părinți atrag atenția că felul în care îl vedem pe celălalt spune adesea mai multe despre noi decât despre el. Se spune, într-o istorioară, că doi oameni au văzut pe cineva ducând doi snopi de grâu. Unul a gândit imediat: „Sigur i-a furat.” Celălalt a gândit: „Sigur vrea să facă o milostenie cuiva.” Fapta era aceeași, dar gândul fiecăruia a pus o altă lumină pe ea. Nu snopul s-a schimbat, ci privirea.
Altă istorisire, și mai veche, vorbește despre o fată pe care o văd mai multe persoane. Un câine, văzând-o, s-a gândit la carne. Părinții ei au văzut-o ca pe o floare. Un călugăr a văzut în ea o ispită, iar un poet a văzut un înger. Fata era aceeași, dar ochiul celui care privea era diferit. Dacă peste tot în jur vezi doar rău, mizerie, intenții murdare, poate nu lumea s-a stricat brusc, ci „lentila” inimii tale s-a murdărit.
Poate spui: „Ei, și ce dacă judec puțin? Eu doar constat realitatea.” Dar Patericul ne dă o scenă care ar trebui să ne taie elanul. Cuviosul Pafnutie a văzut odată doi oameni păcătuind. În loc să-i osândească, s-a rugat pentru ei și pentru el: „Doamne, miluiește-i, miluiește-mă și pe mine păcătosul.” Atunci i s-a arătat un înger cu o seceră în mână și i-a spus: „De secera aceasta vor fi tăiați toți aceia care judecă pe aproapele lor. Iar tu, pentru că te-ai rugat pentru păcatele tale, văzând greșelile altora, ai scăpat de judecata lui Dumnezeu.”
Judecata altuia este, de fapt, propria ta condamnare. De fiecare dată când ridici „seceră” asupra fratelui tău, ea se întoarce, nevăzut, spre tine. Nu pentru că Dumnezeu ar fi „supărat”, ci pentru că, judecând, te așezi singur într-un loc din care ceri dreptate, nu milă.
Cum ajungem aici? Încet, aproape insesizabil. Conștiința noastră, care ar trebui să fie atentă la ogorul inimii mele, începe să „patineze” pe ogorul vieții altuia. Vedem imediat ce e nelalocul lui la celălalt, comentăm, analizăm, ne aprindem, dar pe ale noastre le trecem cu vederea sau le micșorăm: „nu e chiar așa grav”, „toată lumea face”. În timp, glasul interior începe să vorbească mai mult despre greșelile vecinului decât despre ale mele.
Părinții spun că, de fapt, conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, un „receptor” fin prin care Dumnezeu îți arată voia Lui pentru tine. Dacă acest receptor e ocupat mai tot timpul cu frecvența „ce au făcut ceilalți”, înseamnă că s-a dereglat. Nu mai prinde semnalul pentru tine. Nu mai auzi: „Tu schimbă asta, tu cere iertare aici, tu îndreaptă asta.” Auzi doar: „Uite ce a făcut acela, uite ce nu face celălalt.”
Și nu doar Părinții avertizează, ci și oameni din afara Bisericii au simțit pericolul. Celebrul Dr. Samuel Johnson, citat adesea în cărțile de dezvoltare personală, avea o vorbă care ne pune pe gânduri: „Dumnezeu Însuși nu intenționează să judece un om înainte de sfârșitul zilelor acestuia. De ce tu și cu mine ne-am grăbi să o facem?” Dacă Dumnezeu, care știe totul – și păcatul, și pocăința, și contextul, și slăbiciunea –, are răbdare cu omul până la capăt, noi de ce vrem să tragem linia așa repede?
Poate că omul pe care îl judeci plânge noaptea pentru păcatul lui, iar tu încă nu ai plâns niciodată pentru al tău. Dumnezeu vede și păcatul, și lacrima. Noi vedem, de obicei, doar păcatul, și încă fragmentar. De aceea ni se cere un lucru simplu și greu în același timp: să ne vedem greșelile noastre și să nu osândim pe fratele nostru. Nu înseamnă să numim binele rău și răul bine, ci să înțelegem că judecata nu e treaba noastră, ci vindecarea noastră este.
Poate că următoarea spovedanie ar putea începe cu o întrebare foarte scurtă, pusă sincer în fața icoanei: „Doamne, pe cine am spovedit mai mult până acum: pe mine sau pe ceilalți?” Dacă răspunsul te ustură, e un semn bun. Înseamnă că „receptorul” conștiinței încă mai funcționează. Restul se va lucra, încet, la picioarele lui Hristos, nu pe umerii celor de lângă noi.