Ce este, de fapt, Sărindarul?
Sărindarul nu este un „număr magic” de 40 de Liturghii, ci răbdarea iubirii prin care Biserica nu lasă un nume să se stingă din rugăciune după o singură slujbă. Articolul explică pe înțelesul inimii ce înseamnă, de fapt, sărindarul, de ce se leagă de primele 40 de zile după moarte și cum poate deveni o hotărâre de a nu uita pe cineva înaintea lui Dumnezeu.
Când auzi „sărindar”, de obicei te gândești la 40 de Liturghii și la un pomelnic pentru cineva drag care a plecat la Domnul. Pentru mulți însă totul rămâne la nivel de cifră. Patruzeci. Ca și cum ar fi o formulă, un fel de număr „care prinde mai bine” la Dumnezeu. Se dă pomelnicul, se lasă prescura, se plătește o lumânare, și omul pleacă acasă cu gândul că „s-a rezolvat”.
În realitate, sărindarul nu e o cifră magică, ci o răbdare a iubirii. Este felul în care Biserica a învățat, în timp, să nu lase un nume să se stingă din rugăciune după o singură Liturghie. Patruzeci de Liturghii nu sunt o rețetă, ci un timp pe care îl oferi, ca să nu uiți.
Cuvântul „sărindar” vine din limba greacă, de la „ta sarantaria”, care înseamnă „un grup de patruzeci”. În slavonă, aceeași idee se numește „soroc”. Biserica a luat această măsură de timp și a umplut-o cu Liturghii. Dicționarele liturgice spun că sărindarul este rânduiala de pomenire a unui creștin la 40 de Sfinte Liturghii la rând, mai ales în primele 40 de zile după moarte. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să numere până la patruzeci, ci pentru că noi avem nevoie de timp ca să ne așezăm inima în rugăciune.
Tradiția leagă acest „patruzeci” și de Scriptură: patruzeci de zile a postit Mântuitorul în pustie, patruzeci de zile a rămas pe pământ după Înviere ca să-Și întărească ucenicii, patruzeci de zile au ținut evreii doliu pentru cei morți. Biserica nu copiază mecanic aceste numere, dar vede în ele un ritm al lui Dumnezeu: suficient timp ca omul să se schimbe, nu doar să treacă printr-un moment.
În multe parohii, sărindarele se dau mai ales la începutul Postului Mare. În prima duminică, oamenii vin cu pomelnice, prescuri și puțin vin, pun numele câtorva vii și adormiți pe o foaie, iar preotul adună toate aceste pomelnice la altar. De a doua zi începe lucrarea tăcută: la fiecare Proscomidie, la fiecare Liturghie, preotul scoate câte o părticică pentru fiecare nume de pe sărindar și o așază pe Sfântul Disc, lângă Agnețul care va deveni Trupul lui Hristos. Așa trec, una câte una, cele patruzeci de Liturghii.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, mare tâlcuitor al slujbelor, spune că nimic nu este mai folositor pentru cei adormiți decât pomenirea la Sfânta Liturghie și miridele scoase pentru ei. Nu parastasele în sine, nu doar coliva sau pomana, ci Liturghia. Acolo, într-un mod pe care mintea nu îl poate cuprinde, numele lor ajunge de fiecare dată în Sfântul Potir, în Sângele lui Hristos. La un sărindar, asta se întâmplă nu o dată, ci de patruzeci de ori.
De cele mai multe ori, sărindarul se dă pentru cei adormiți: un om plecat de curând, părinți, bunici, cineva pe care nu vrei să-l lași singur în primele lui patruzeci de zile dincolo. Dar se pot da și sărindare pentru vii: pentru o familie, pentru „buna sporire a casei”, pentru cineva bolnav, pentru cineva plecat departe. În acest caz, la sfârșitul celor 40 de Liturghii nu se face parastas, ci o rugăciune de mulțumire, un Te Deum.
În practică, sărindarul arată foarte simplu. O foaie cu câteva nume, de obicei împărțite în „Vii” și „Adormiți”. O prescură, puțin vin, câteva lumânări. Poate și un strop de tămâie. Lucruri mici, care par aproape neînsemnate. Dar în spatele lor e un gând greu: „Doamne, nu-l pomeni doar azi și gata. Ține-l înaintea Ta patruzeci de zile la rând”.
Poate ajută să ne imaginăm două scene. La parastas, vedem coliva, lumânările, cădelnița. Numele celui adormit se aude cu voce tare câteva minute, apoi lumea pleacă acasă, masa se strânge și rămâne doar amintirea. La sărindar, strigătul nu e atât de spectaculos, dar se întinde în timp. Numele nu se mai aude în boxe, ci în șoapta altarului, în fiecare dimineață sau la fiecare Liturghie, timp de patruzeci de ori. Când tu ești la serviciu, în trafic sau la spital, undeva, pe un Sfânt Disc, cineva rostește din nou: „Pomenește, Doamne…”.
Sfântul Porfirie spunea că Dumnezeu are tainele Lui și că nu trebuie să-L constrângem cu rugăciunile noastre, ci să-I cerem putere și răbdare. Un sărindar nu Îl obligă pe Dumnezeu la nimic. Nu este contract, nici abonament la minuni. Dar spune ceva despre inimă: că nu vrea să uite; că e gata să poarte numele acela nu doar o clipă, ci patruzeci de Liturghii la rând; că preferă răbdarea rugăciunii în timp, în locul soluțiilor rapide.
La sfârșitul celor 40 de Liturghii, Biserica face un fel de popas. Se slujește din nou Sfânta Liturghie, iar după ea se face parastas pentru cei adormiți sau rugăciune de mulțumire pentru cei vii. Momentul acesta se numește „dezlegarea sărindarelor”. Nu e dezlegarea unei datorii, ci a unei făgăduințe ținute: timp de patruzeci de zile, numele acesta a fost purtat în fața lui Dumnezeu.
Poate că, în felul acesta, sărindarul nu mai apare ca un serviciu „special” la pangar, ci ca o cale prin care omul își învață inima să nu uite. Să nu se roage doar o dată, ci să rămână în rugăciune. Să nu se mulțumească doar cu o lacrimă trecătoare, ci să pună răbdare lângă lacrimă.
Rămâne, la urmă, întrebarea aceea liniștită, pe care nimeni nu o poate împinge asupra altuia: dacă ai avea putere să duci, anul acesta, un singur sărindar, pentru cine ai vrea, cu adevărat, să bați la poarta Cerului de patruzeci de ori?