Crucea la gât, ața roșie la mână.
Superstițiile (bătutul în lemn, ața roșie, „nu vorbesc de planuri ca nu se mai fac”) nu sunt doar obiceiuri simpatice, ci semne ale unei frici ascunse care arată că nu mai avem încredere deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Superstiția omului care a uitat că e fiu de Împărat
Trăim, fără să ne dăm seama, o viață dublă. Pe de o parte, ne declarăm creștini ortodocși, mergem duminica la Liturghie, ne închinăm la icoane, aprindem lumânări, ne botezăm copiii și îi aducem la împărtășit. Pe de altă parte, în buzunare și în gesturile noastre zilnice, purtăm o mulțime de „siguranțe” păgâne: batem în lemn „să nu se strice binele”, legăm ață roșie la mâna copilului „să nu-l deochi”, ne oprim în loc dacă ne taie calea o pisică neagră.
Dacă ne uităm sincer în oglindă, nu ne place ce vedem: o inimă care spune „Cred în Dumnezeu Atotputernicul” și o mână care tremură de frică în fața unor semne și gesturi moștenite.
Dacă întrebi în România de ce batem în lemn, cei mai mulți îți vor răspunde natural: „Așa, ca un fel de Doamne ferește!”. Nimeni nu se gândește la spirite sau vrăji; oamenii simt gestul ca pe o rugăciune scurtă, neumblată la școală. Problema este că obiceiul acesta nu s-a născut în Biserică, ci cu mult înainte de creștinism. În vechime, oamenii credeau că în copaci locuiesc spirite care pot ajuta sau pot face rău, iar atunci când rosteau ceva bun sau își mărturiseau un plan, loveau lemnul pentru ca spiritele să nu „audă” și să nu le strice bucuria.
Așa s-a născut ideea că, dacă bați în lemn, ții răul departe. Nu era „Tatăl nostru”, ci o încercare de a păcăli niște forțe nevăzute, impersonale, pe care oamenii le credeau mai rapide la auzit decât Dumnezeu. Azi, noi am uitat povestea, dar gestul a rămas în reflexele noastre.
Biserica nu vede superstițiile ca pe niște glume simpatice. În pravila bisericească ortodoxă se spune limpede: „Superstiţia este o credinţă de prisos (falsă), prin care Dumnezeu este defăimat. Superstiţiile sunt moştenite de la strămoşii păgâni… Cine crede în ele săvârşeşte un păcat, căci prin ele se falsifică adevărul dumnezeiesc şi se canonisesc ca şi vrăjitoria.”
Sfinţii Părinţi adună toate aceste credinţe deşarte sub aceeaşi umbrelă: de la aţa roşie, la bătutul în lemn, la „semne de ghinion”, toate sunt puse în rând cu practicile păgâne care îl îndepărtează pe om de încrederea curată în Dumnezeu.
De ce sunt atât de aspri? Pentru că superstiţiile atacă esenţa relaţiei noastre cu Dumnezeu: încrederea. Imaginază-ţi că eşti fiul unui Împărat care stăpâneşte tot universul. Tatăl tău îţi pune în mână inelul Său, semn al autorităţii şi al protecţiei Lui, şi îţi spune: „Cu acest semn, eşti al Meu. Eu te păzesc.” Iar tu, cu inelul pe deget, te duci la un vrăjitor din colţul străzii şi îi ceri o aţă roşie „de noroc”, spunând: „Ştii, am şi eu ceva de la Tata, dar nu sunt sigur. Mai pune-mi tu ceva, ca să fiu liniştit.”
Asta facem noi când, după ce ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ne mai „asigurăm” şi cu lemn, cu aţă, cu potcoave şi cu tot felul de ritualuri.
În lista superstiţiilor, un loc aparte îl ocupă deochiul şi aţa roşie. În multe zone din ţară, copilului i se leagă o panglică roşie la mână „să nu-l deochi”, i se pune usturoi sau se face un mic descântec, ca şi cum Harul Botezului şi semnul Crucii ar avea nevoie de întărituri populare.
Sfinţii Părinţi numesc amuletele şi talismanele „născociri drăceşti” şi spun că omul care îşi pune nădejdea în ele se depărtează de Dumnezeu şi cade în înşelare.
Nu bucăţica de lână este problema în sine, ci mesajul ascuns pe care îl transmite inimii: „Nu ajunge ce îmi dă Dumnezeu. Mai trebuie să mă apăr eu, cu trucurile mele.”
Există şi o superstiţie „modernă”, mai greu de observat, dar din aceeaşi familie: refuzul de a vorbi despre planuri de teamă că „nu se mai fac”. Câţi dintre noi nu am auzit sau spus: „Nu zic nimic de proiectul ăsta, că dacă îl spun, se strică. Îşi bagă ăla cu coarne coada.”? În loc să vedem problema reală – că uneori ne risipim în vorbe, ne hrănim orgoliul cu aplauze înainte să facem ceva şi apoi nu mai avem chef de muncă – mutăm totul pe o frică magică: dacă rosteşti, „se sparge”.
Adevărul este simplu: nu tăcerea magică păzeşte un plan bun, ci binecuvântarea lui Dumnezeu, smerenia şi osteneala de zi cu zi. Un plan spus la duhovnic, adus în rugăciune şi lucrat cu răbdare are altă greutate decât un vis ţinut sub cheie de frică să nu „afle spiritele”.
În adânc, superstiţia este religia fricii. Credinţa este religia libertăţii. Un om superstiţios trăieşte într-un câmp minat: se teme de ziua de marţi – „trei ceasuri rele”, se teme de vineri 13, de sare vărsată, de pisica neagră, de oglinda spartă, de întorsul din drum, de vise urâte.
Fiecare pas devine un potenţial „ghinion” care trebuie contracarat cu alt gest, alt descântec, alt obiect. Un om credincios, în schimb, ştie un singur lucru: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”.
Asta nu înseamnă că dispare prudenţa, ci că locul fricii de semne este luat de încrederea în voia lui Dumnezeu.
Părinţii Bisericii nu ne cheamă să ne certăm cu bunicile noastre, ci să ne vindecăm noi înşine de frică. Primul pas nu este să aruncăm în aer toate obiceiurile din familie, ci să ne schimbăm încet reflexele lăuntrice. Când îţi vine să baţi în lemn, întreabă-te: „Pe cine chem acum, de fapt? Lemnul sau pe Dumnezeu?”. Când vrei să legi aţă roşie copilului, întreabă-te: „Nu cumva mărturisesc, fără să vreau, că nu cred suficient în pecetea Botezului?”.
Şi în loc să te „păzeşti” cu gesturi băbeşti, încearcă să te încredinţezi mai mult harului lui Hristos: prin spovedanie, împărtăşanie, rugăciune şi semnul Crucii.
Diavolul nu se teme de aţa roşie. Nici de usturoi. Nici de bătutul în lemn. El râde de ele. Singurul lucru de care tremură este Crucea şi credinţa vie a omului care ştie că este păzit de Dumnezeu.
Când porţi aţă roşie şi te încrezi în ea, diavolul este mulţumit: te-a făcut să-ţi pui nădejdea într-o cârpă sau într-o bucată de lemn, nu în Hristos. Când îţi pui toată nădejdea în Crucea Domnului, chiar dacă nu vezi imediat rezultatele, ai intrat deja în libertatea credinţei.
La urmă, întrebarea rămâne simplă: cine eşti şi în cine îţi pui nădejdea? Eşti botezat, eşti uns cu Sfântul şi Marele Mir şi porţi pe tine pecetea lui Hristos.
Nu te înjosi cerând ajutor la bucăţi de aţă sau de lemn. Ai Arma supremă la gât şi în inimă. Foloseşte-o.