Cum scriem numele pe pomelnic?
Pomelnicul nu este doar o foaie pe care înșirăm nume, ci o punte prin care îi așezăm pe cei dragi în rugăciunea Bisericii, cu numele lor de la Botez. Chiar dacă noi scriem stângaci, la Proscomidie aceste nume devin miride puse lângă Hristos, într-un loc unde singuri n-am putea să-i ducem niciodată.
Pomelnicul, foaia mică pe care încap toate dorurile noastre Ți s-a întâmplat să stai cu pixul în mână deasupra unui pomelnic și să nu știi ce să scrii? Să simți că foaia e prea mică pentru câți oameni porți în inimă și, în același timp, să te blochezi la un simplu nume: „Să pun Ana-Maria sau doar Ana? Cristian Gabriel sau doar Cristian?”. Dintr-odată, un gest care ar trebui să fie liniștit devine un loc unde se adună toate grijile, toate vinovățiile și tot dorul tău.
Biserica nu ne cere lucruri imposibile. Ne spune doar atât: scrie numele de la Botez. Numele cu care ai fost ținut în brațe în fața altarului, cu lumânarea aprinsă, când cineva a rostit pentru tine: „Se botează robul lui Dumnezeu…”. Nu porecla de la serviciu, nu diminutivul din copilărie, nu numele de familie pe care l-ai schimbat la căsătorie. Doar numele acela simplu, prin care ai intrat în viața cea nouă a Bisericii.
Dacă ai două prenume, întoarce-te cu gândul acolo, la cristelniță. Dacă preotul le-a rostit pe amândouă („Se botează robul lui Dumnezeu Ana-Maria…”), atunci amândouă sunt căi prin care Dumnezeu îți știe numele și le poți așeza împreună pe hârtie: „Ana-Maria”, „Cristian Gabriel”. Dacă a rostit doar unul, acela rămâne, în adânc, numele tău. Dumnezeu nu se încurcă în acte, dar nouă ne face bine să ne întoarcem din când în când, măcar cu mintea, la locul unde am început.
Pe pomelnic, tu nu pui doar nume. Pui griji, regrete, speranțe. Îl treci pe acela cu care nu ai mai vorbit de ani de zile, dar pe care nu-l poți scoate din inimă. O treci pe mama, chiar dacă n-ai apucat să-i spui „iartă-mă” sau „mulțumesc” așa cum ai fi vrut. Îi treci pe cei bolnavi, pe cei care nu mai cred, pe cei care ți-au făcut rău și, totuși, nu vrei să-i lași singuri. Pe toți îi așezi la „Vii” și la „Adormiți”, în câteva rânduri scrise poate tremurat.
În rânduiala Bisericii, lucrurile sunt simple: pe pomelnic se trec nume de botez ale celor botezați ortodocși. Pe cei nebotezați sau de altă credință nu îi pomenim la Liturghie, nu pentru că i-am iubi mai puțin, ci pentru că pomenirea liturgică ține de această legătură văzută cu Trupul lui Hristos. Pentru ei există altă cale, uneori și mai dureroasă: rugăciunea ta, spusă acasă sau în tăcerea bisericii, fără hârtie, fără pix. „Doamne, ai grijă de el. Ai grijă de ea.” Dumnezeu poate intra și acolo unde noi nu mai avem acces.
Pomelnicul e mic, dar ce pui pe el e uriaș. Ție ți se pare că ai scris doar cinci–șase nume. În altar, însă, la Proscomidie, fiecare dintre aceste nume devine o mică părticică de pâine, o miridă, scoasă de preot și așezată lângă Agneț. La sfârșitul Liturghiei, toate firimiturile acelea – pentru Ana-Maria, pentru Cristian Gabriel, pentru bunicii pe care îi pomenești cu ochii umezi – sunt vărsate în Sfântul Potir, în Sângele lui Hristos, cu rugăciunea ca Domnul să spele păcatele celor pomeniți.
Poate tocmai asta uităm cel mai des: numele de pe foaie nu rămâne pe foaie. Tu treci cu pixul peste o linie subțire de hârtie, dar, în același timp, deschizi o ușă pe care singur nu ai putea să o atingi niciodată. De aceea, nu contează doar „câte nume trec”, ci și cum le scriu: cu atenție, cu respect, cu un suspin mic de rugăciune, nu ca pe o listă de cumpărături.
Poate că, data viitoare când vei sta cu pixul deasupra pomelnicului și te vei întreba dacă să scrii „Ana-Maria” sau doar „Ana”, „Cristian Gabriel” sau doar „Cristian”, îți vei aminti de clopotul de la Botez, de lumânarea albă și de preotul care ți-a rostit atunci numele. Dincolo de toate actele și formularele lumii, Dumnezeu te știe încă la fel: pe nume, ca la început.