Doamne, de ce le merge bine celor care fac rău?
Psalmistul Asaf a pus aceeași întrebare pe care o porți și tu: „De ce le merge bine celor care fac rău?" — și a găsit răspunsul nu în argumente, ci intrând în locașul lui Dumnezeu și schimbând unitatea de măsură. Bogăția care nu trece dincolo de groapă nu e bogăție, iar liniștea celui care nedreptățește e, de fapt, liniștea dinaintea prăpastiei.
Există o întrebare pe care aproape orice om credincios o poartă în el, uneori ani de zile, fără să îndrăznească s-o spună cu voce tare:
„Doamne, de ce le merge atât de bine celor care fac rău?".
O porți în minte când îl vezi pe cel care minte sistematic și avansează. Când îl vezi pe cel care calcă peste oameni și prosperă. Când tu încerci să trăiești curat și parcă mergi din luptă în luptă, în timp ce alții — care nu se sinchisesc de conștiință — par că au vânt din pupa în permanență.
Nu e o întrebare nouă. Nu e nici măcar o întrebare a necredinței. E o întrebare a omului care crede, dar suferă și nu înțelege.
Psalmul 72 e unul dintre cele mai umane texte din toată Scriptura. Autorul lui, Asaf — levit, conducător al corului din Templu, om care trăia zi de zi în casa lui Dumnezeu — ajunge la un moment dat la marginea prăpastiei. Nu din cauza unui păcat mare, nu din cauza unui eșec personal, ci din cauza a ceea ce vede în jur:
„I-am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor… aceștia sunt păcătoși și sunt înfloritori, în veacul acesta au dobândit averi!" (Psalmul 72, 3.12)
Și ajunge la o concluzie dureroasă, pe care o rostește cu o sinceritate dezarmantă:
„În zadar mi-am curățit inima și mi-am spălat întru nevinovăție mâinile mele."
Oprește-te o clipă aici. Asaf nu spune că se răzgândește în privința credinței. Nu spune că Dumnezeu nu există. Spune ceva mai tăios: „Oare am fost prost că am încercat să trăiesc curat?" E un strigăt pe care mulți îl poartă în ei fără să-l numească. Și tocmai de aceea, când îl citești în Psaltire, te poate face să plângi — pentru că îl recunoști.
Ce vede Asaf când intră în Templu Psalmul nu se oprește la strigăt. Asaf nu rămâne în disperare. Face un singur lucru: intră în locașul lui Dumnezeu.
„Până ce am intrat în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu și le-am priceput sfârșitul."
Abia acolo, în tăcerea Templului, iese din comparațiile de pe orizontală și privește vertical. Și vede altceva decât vedea de afară:
„Cât de repede li s-a făcut pustiul… pierit-au din pricina nelegiuirii lor."
Nu e o amenințare. Nu e o bucurie răutăcioasă. E o realitate pe care Asaf o înțelege abia când se ridică deasupra momentului prezent: o viață construită pe nedreptate se rupe, mai devreme sau mai târziu, sub propria ei greutate. Nu pentru că Dumnezeu ar fi un contabil răzbunător, ci pentru că există o logică lăuntrică a lucrurilor — răul poartă în el germenii propriei destrămări.
Cuviosul Paisie Aghioritul întoarce perspectiva complet: „Cel care îndură nedreptatea cu răbdare este mai bogat decât cel care o face cu folos. Unul adună pentru o viață, celălalt — pentru veșnicie."
Această afirmație nu e o consolare ieftină. E o schimbare radicală de unitate de măsură. Atâta timp cât măsori bogăția în bani, funcții și vacanțe, cel care nedreptățește câștigă. Dar dacă schimbi unitatea de măsură la veșnicie, tabloul se răstoarnă complet.
Poți să câștigi tot ce vrei pe nedreptate și tot să rămâi sărac — pentru că averea aia nu trece dincolo de groapă.
Există o dramă mai adâncă decât nedreptatea în sine, și anume momentul în care cel care face rău nu mai primește nicio lovitură care să-l trezească. Când îi ies toate. Când pare „acoperit". Când nu-l mai mustră nimic.
Sfinții Părinți vorbesc despre o analogie care ar trebui să ne înghețe: Dumnezeu lucrează ca un doctor. Când bolnavul refuză în mod repetat orice tratament, doctorul, la un moment dat, îl lasă. Nu din ură, ci din respectul față de libertatea omului. A-ți ieși totul după dorința stricată nu e un semn de binecuvântare — e liniștea dinaintea prăpastiei.
Și tot Cuviosul Paisie spune că cel care nedreptățește se chinuiește înăuntru mult mai mult decât lasă să se vadă. Nu poate dormi. E ca și cum l-ar lovi valurile și l-ar învârti fără oprire. La exterior pare realizat. Înăuntru e pustiu.
La judecata de pe urmă nu vine nimeni cu dosar, cu martori și cu avocați. Vine doar sufletul — cu tot ce a ales să fie în timpul vieții.
Această frază simplă schimbă tot cadrul. Nu e vorba de o judecată umană, unde câștigă cel cu mai mulți bani și cu avocați mai buni. E vorba de o întâlnire în care singurul lucru care contează e ce ai construit înăuntrul tău.
Poate că, în loc să continuăm să ne uităm la „cât de bine le merge celor răi", am putea îngenunchea, măcar în seara asta, și spune:
„Doamne, îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să prosper în răul meu. Că m-ai oprit, m-am trezit, m-ai rușinat prin necazuri. Mai bine o viață cu noduri, dar cu Tine, decât o viață care curge lin spre un perete."
Nu știu cum arată sufletul omului care a ales să trăiască fără Dumnezeu când rămâne singur noaptea. Dar știu că nu vreau să fiu în pielea lui.