E periculos să treci pe alții la Sfântul Maslu?
Textul vorbește despre fricile legate de pomelnicul de la Sfântul Maslu – teama de „a lua răul altuia” sau de a chema preotul ca și cum ar fi un semn al morții – și arată, cu sprijin în învățătura Bisericii, că Maslul este Taina vindecării și a întăririi bolnavilor, nu un ritual de mutare a necazurilor de la unul la altul.
Când intri pentru prima dată la Sfântul Maslu, biserica pare altfel decât la Liturghie. E mai întunecată, mai liniștită, plină de lumânări subțiri care ard în față, ca niște respirații de lumină. În mijloc vezi o masă: pungi și boluri cu făină, în fiecare câte o lumânare aprinsă, sticle cu ulei aduse de acasă, iar lângă ele foi împăturite cu grijă – pomelnice cu nume de oameni vii, puse la rugăciune.
Lângă masă, o femeie își frânge hârtia ca pe o batistă. „Să nu uiți să-l treci și pe băiatul meu…”, se aude încet. Pe bilet se văd câteva nume scrise strâmb, cu pixul grăbit. Este un pomelnic pentru Maslu. Asta se întâmplă, de fapt, acolo: oameni care așază pe o foaie numele celor pe care îi duc, prin Biserică, înaintea lui Hristos.
Dacă asculți mai atent, printre suspine și rugăciuni se mai aud și alte șoapte. „Pe X nu-l mai trec… mi-e frică. Am auzit că, dacă are păcate grele, iau eu asupra mea răul lui.” Frica aceasta nu e a unui singur om. Ea stă în multe inimi: „Dacă îmi asum să-l trec la Maslu, nu cumva mă încarc eu cu ce are el?” Întrebarea rămâne în aer, mai grea uneori decât boala însăși.
Biserica, însă, vorbește altfel. Sfântul Maslu este Taina prin care Biserica se roagă pentru sănătatea bolnavilor și pentru iertarea păcatelor lor, prin ungerea cu untdelemn sfințit și prin rugăciunea credinței.
Nu este un ritual prin care se mută necazurile de pe unul pe altul, ci o chemare a lui Hristos lângă omul care suferă. Uleiul din pahar este sfințit prin rugăciune de mai multe ori, devine semn văzut al milei lui Dumnezeu; făina și celelalte lucruri rămân doar ajutoare simple, nu „obiecte magice”.
Rugăciunea nu funcționează ca un cablu care duce în casă întunericul altuia. În epistola Sfântului Iacov se spune limpede: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii…”, iar „rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav, și Domnul îl va ridica”.
Nu se spune nicăieri că cel care cheamă sau cel care scrie numele se murdărește, ci că Dumnezeu Se apropie de cel bolnav, îl ridică, îl iartă.
Cu toate acestea, frica rămâne: „Dacă trec pe cineva cu viață încurcată, cu păcate grele, cu legături, nu cumva iau eu asupra mea ce are el?” Această teamă pleacă de la o imagine greșită despre Taine, ca și cum ar fi niște „butonări” ale lui Dumnezeu: fac asta – mi se întâmplă bine; nu fac – scap. Din logica aceasta se nasc superstițiile: „nu-l trec că mă încarc eu”, „nu pun multe nume că e prea greu”, „nu chem preotul că îi grăbesc sfârșitul”.
În realitate, pomelnicul de la Maslu este doar o listă de oameni vii pe care cineva îi așază, cu numele lor, în fața lui Hristos.
Cel care scrie nu le poartă păcatele și nu le duce boala, ci face ceea ce a făcut prietenul din Evanghelie care a desfăcut acoperișul ca să lase patul bolnavului înaintea Domnului: „Doamne, uite-l și pe acesta, nu-l uita.” Hristos este Cel care vindecă, Cel care ridică, Cel care știe cât poate fiecare.
Mai există și o altă frică, poate și mai apăsătoare: „Nu chem preotul la Maslu, că înseamnă că moare. Maslul e doar pentru muribunzi.” Tradiția ortodoxă spune altceva: Maslul este taina vindecării și a întăririi celui bolnav – de la boală ușoară până la suferință grea –, uneori pentru însănătoșire trupească, alteori pentru putere și pace în boală.
Atunci când cineva este aproape de plecare, centrul pregătirii rămâne spovedania și împărtășania; Maslul poate însoți acest drum, dar nu este un semn că Dumnezeu a renunțat la om, ci că îl ține de mână până la capăt.
La Maslu se aude adesea troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă…”.
Cuvintele acestea arată că nu suntem chemați să ne ferim unii de alții, ca și cum ne-am infecta spiritual, ci să stăm împreună sub aceeași cruce, în aceeași rugăciune. Dragostea nu fuge de cel bolnav, nu fuge nici de cel păcătos; îl aduce înaintea lui Hristos și spune, cu teamă, dar și cu încredere: „Ai milă de noi.”
Se întâmplă uneori minuni văzute: analizele se schimbă, durerile se ușurează, medicii nu își explică. Alteori, minunea nu se vede în trup, ci în inimă: frica se mai topește, împietrirea se înmoaie, lacrimile se limpezesc și omul capătă putere să ducă ceea ce, singur, nu ar fi putut duce.
În ambele feluri, Taina nu lucrează împotriva celui pentru care te rogi, nici împotriva celui care are curajul să îl treacă pe pomelnic, ci împotriva bolii, a păcatului și a deznădejdii.
Poate că întrebarea nu ar trebui pusă așa: „E periculos să treci pe alții la Sfântul Maslu?” Poate că întrebarea adevărată este alta, mai adâncă: „Cum lucrează dragostea atunci când scrie un nume pe un bilet?” – ca om speriat, care se păzește de fratele lui, sau ca mână întinsă către Dumnezeu pentru altul?
Pentru că, în fața lui Hristos, dragostea care îndrăznește să ducă un om la rugăciune nu se numește niciodată pericol. Se numește, de fiecare dată, început de vindecare – și pentru cel trecut pe pomelnic, și pentru cel care, cu inimă tremurată, a așezat acolo numele lui.