„Nu prea, părinte…” – despre diferența dintre om cumsecade și om credincios
Un articol care pornește de la un dialog real al Părintelui Teofil Părăian cu penitenții lui și pune degetul pe rană: diferența dintre „om cumsecade” și om credincios. Textul arată, cu umor și fermitate, că a fi corect nu e totuna cu a trăi ca creștin – credința se vede în fapte „pe care numai credincioșii le fac” (biserică, rugăciune, post, luptă cu păcatul).
Mi‑e tare drag Părintele Teofil Părăian. Nu l‑am cunoscut, dar unele dintre cărțile și conferințele lui m‑au zguduit mai mult decât multe predici auzite la fața locului. Avea darul acela rar de a spune lucruri grele cu un ton cald, aproape jucăuș, dar care te lăsa, la final, singur cu tine și cu Dumnezeu. Unul dintre cuvintele lui care m‑a pus serios pe gânduri este felul în care făcea diferența între „om cumsecade” și om credincios.
Trăim într‑o lume în care se spune des: „Eu nu sunt habotnic, dar sunt om cumsecade.” Plătim taxele, nu furăm, nu înșelăm, suntem buni cu copiii noștri, ne facem treaba la serviciu. Și avem impresia că asta ne așază automat în rândul „credincioșilor”. De parcă a fi creștin ar fi doar un plus de decență peste un bun‑simț general. Părintele Teofil vine și pune o oglindă în fața noastră: e foarte bine că ești om cumsecade – dar asta nu e suficient ca să te numești om credincios.
În conferința „Texte filocalice care se impun atenției de la prima lectură”, Părintele povestește cum îi întreba la spovedanie, mai ales pe mireni, ce fac concret ca oameni credincioși. Dialogul e simplu și tăios:
„Crezi în Dumnezeu?”, îi întreba. Omul se mira: „Cum să nu cred, părinte? Doar vin la spovedanie, nu?” „Bine”, zice Părintele, „dar ce faci tu ca om credincios?” Răspunsul venea aproape invariabil: „Mă silesc să fiu om cumsecade.” Și aici Părintele tăia linia: „Om cumsecade poate să fie și un necredincios. Sunt oameni foarte corecți care nu cred în Dumnezeu: corecți în viața socială, în familie, în moralitate. Dar nu fac fapte de credincios.”
Și începea să coboare în concret: „La biserică mergi?” – „Nu prea, părinte.” – „Nici necredincioșii nu merg.” „Te rogi dimineața și seara?” – „Nu prea.” – „Nici necredincioșii nu se roagă.” „Postești?” – „Nu prea, părinte.” – „Nici necredincioșii nu postesc.” „Zici vorbe rele?” – „Păi, mă mai scapă gura…” – „Și necredincioșii zic vorbe rele.” Și la final Părintele îl lăsa pe om să tragă singur concluzia: „Acum spune tu: ești credincios sau necredincios?” Iar răspunsul venea adesea, cu un oftat: „Părinte, mai mult necredincios decât credincios.”
Nu era un joc de umilire, ci o trezire. Părintele nu voia să le frângă oamenilor curajul, ci iluzia. Iluzia că poți trăi luni și ani la rând exact ca unul care nu crede, dar să te consideri, în același timp, „om credincios” doar pentru că în inima ta „simți tu ceva”. El spunea limpede: „Credința nu e ca un curs la fără frecvență. Cu credința e ca și cu cultura: dacă te ții de ea, o ai; dacă nu, o pierzi și pe aceea pe care credeai că o ai.”
Cu alte cuvinte, credința nu este doar o etichetă sau o stare vagă de „simt că există ceva”. Credința se trăiește, se hrănește, se verifică în concretul vieții: în felul în care îți faci semnul crucii dimineața, în felul în care îți aduci aminte de Dumnezeu la masă, în felul în care îți planifici duminica în jurul Liturghiei sau în jurul altor treburi. În felul în care te lupți cu păcatul tău, nu doar cu defectele altora. „Măsura credinței”, spunea Părintele Teofil, „e măsura vieții. Cum ți-e viața, așa ți-e credința.”
Când am auzit prima dată cuvântul acesta, mi s‑a părut dur. Părea că taie cam grosier: „cum ți-e viața, așa ți-e credința”. Apoi m‑am uitat mai atent la mine. Cât timp îi dădeam efectiv lui Dumnezeu într‑o zi? Câte rugăciuni făceam, nu ca „obligație”, ci ca respirație? Cât loc avea biserica în programul meu, nu doar de sărbători mari sau la câte o nuntă și un botez? Și mi-am dat seama că, de multe ori, credința mea era mai mult o idee frumoasă decât o viață trăită.
Părintele Teofil nu propunea un standard imposibil, de tipul „ori ești sfânt, ori nu mai are rost”. Din contră, spunea că viața duhovnicească trebuie să fie firească, „ca florile în natură”, care nu sar dintr‑odată din sămânță în copac mare, ci cresc încet, prin adăugarea binelui la bine. Nu ne cerea să trecem peste noapte de la viața „pe pilot automat” la nevoințe spectaculoase, ci să ne întrebăm sincer: ce fac astăzi, concret, care arată că-L iau în serios pe Dumnezeu?
Poate pentru cineva „fapta de credincios” înseamnă să înceapă să vină la Liturghie duminica, nu doar „când nu are treabă”. Pentru altul, să-și facă cruce dimineața și seara și să zică o rugăciune scurtă. Pentru altcineva, să postească pentru prima dată cu adevărat, nu doar dietă. Pentru altul, să renunțe la un păcat pe care l‑a considerat până atunci „mic, neimportant”. E mult? E puțin? Nu știm. Dar știm că, fără nimic din toate astea, credința riscă să rămână doar un cuvânt gol.
În același timp, Părintele avea grijă să nu transforme totul într‑o listă de obligații seci. Insista mereu pe ideea de prietenie cu Dumnezeu și cu oamenii. Spunea un lucru care mie mi-a adus multă nădejde: „Prietenia este o realitate a raiului.” Familia, zicea el, ți-e dată, dar prietenii ți-i alegi. Și o prietenie adevărată nu se rupe când cineva se mută la Domnul, ci continuă prin rugăciune, prin aducere aminte, prin dor.
Așa îl simt și eu pe Părintele Teofil: ca pe un prieten din rai, care nu ne lasă să ne mințim frumos. Ne spune, cu blândețe, dar fără să îndulcească adevărul: „E bine că ești om cumsecade – dar nu te opri acolo. Cheamă-L pe Dumnezeu în viața ta, nu doar în declarațiile tale.” Prin cuvintele lui, ne ajută să ne vedem distanța dintre ceea ce spunem că suntem și ceea ce trăim de fapt. Nu ca să ne rușineze, ci ca să ne pună în mișcare.
Poate că asta ar fi întrebarea bună de lăsat cu noi, după ce închidem cartea sau închidem clipul cu Părintele: dacă m‑aș întâlni mâine, față în față, cu Hristos, aș putea să-I arăt, în viața mea concretă, măcar câteva „fapte de credincios”, sau doar faptul că „m-am străduit să fiu om cumsecade”? Nu ca să ne speriem, ci ca să începem, de azi, să trecem puntea de la una la alta.
Până la urmă, nu ni se cere să devenim sfinți peste noapte. Ni se cere să nu ne mulțumim cu puțin, când Dumnezeu vrea să ne dea mult. Să nu stăm toată viața la poarta credinței, lăudându-ne că „știm adresa”, dar fără să intrăm vreodată în casă. Și poate tocmai aici Părintele Teofil ne este prieten: nu ne bate la cap, dar ne strigă cu blândețe pe nume, din pragul raiului: „Nu te mulțumi doar să fii cumsecade. Hai mai aproape. Hai să fii cu adevărat credincios.”