Omul dificil și școala sfințeniei
Un articol despre oamenii dificili ca „școală a sfințeniei”: cum cei care ne scot din sărite scot la lumină mândria și nerăbdarea din noi, de ce fuga de ei nu rezolvă nimic (Dumnezeu ne trimite alții până învățăm lecția), cu imaginea paisiană a pietrelor colțuroase șlefuite laolaltă, și cu ideea că adevărata biruință nu e să-i „câștigăm” pe ei, ci să nu mai lăsăm răul din noi să răspundă răului din ei.
Omul care te scoate din sărite e, de multe ori, singurul prin care poți învăța ceva ce altfel n-ai învăța niciodată. Aproape fiecare dintre noi are în viață un astfel de personaj: un coleg care vorbește prea mult sau lovește pe la spate, un șef nedrept, o rudă care știe mereu să apese exact pe butonul care te enervează, un vecin veșnic nemulțumit. Nu ți-ai dorit să fie acolo, dar nu pare să plece nicicum.
În mintea noastră, oamenii aceștia sunt ca un program de la televizor care nu ne place. Apăsăm pe telecomandă și, măcar în gând, spunem: „Nu-mi place, schimb canalul.” Căutăm orice fel de „buton” de ocolire: îi evităm, îi ignorăm, îi punem la zid în discuții cu alții, visăm cum ar arăta viața noastră „fără ei”, mai liniștită, mai simplă, „cum trebuie”.
Dar părinții athoniți au o vorbă care ne cam strică planurile: „Dacă fugi de un om dificil, Dumnezeu îți va scoate în cale altul, poate și mai greu, până când îți vei învăța lecția.” Adică problema nu e doar omul acela, ci și ce se întâmplă în interiorul tău când dai de el. Dacă tot ce faci este să fugi, nu se schimbă nimic înăuntru; doar decorul.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că oamenii dificili sunt binecuvântările noastre ascunse. Nu pentru că răutatea lor ar fi bună, ci pentru că, prin ei, iese la suprafață ce e încă nelucrat în noi: mândrie, orgoliu, nerăbdare, sensibilitate exagerată la „dreptatea mea”. El dădea exemplul pietrelor de râu: când pui mai multe pietre colțuroase într-un sac și le zgâlțâi, ele se lovesc una de alta, fac zgomot, scot scântei. Dar, după mult timp de „chin”, colțurile se tocesc și pietrele devin rotunde și netede. Dacă pietrele ar sta fiecare separat, pe un raft, ar rămâne aspre și colțuroase pentru totdeauna.
Așa e și cu noi. Dacă am trăi doar între oameni „pe placul nostru”, care ne laudă, ne înțeleg și ne dau mereu dreptate, multe colțuri din noi ar rămâne nevăzute. Omul acela care te rănește sau te enervează poate fi dalta cu care Dumnezeu încearcă să șlefuiască mândria, nerăbdarea și egoismul din tine. Nu este neapărat dușmanul tău; devine, fără să știe, prilejul tău de a învăța răbdarea, tăcerea, blândețea, iertarea.
Sigur, asta nu înseamnă să te lași abuzat, să justifici orice comportament toxic sau să rămâi într-o situație de violență. Biserica nu ne cere să stăm cu capul plecat în fața oricărei nedreptăți, indiferent de consecințe. Dar, dincolo de limitele firești pe care avem datoria să le punem, rămâne întrebarea: ce se întâmplă în inima mea? Mă aprind, țin minte răul, întorc vorba, sau încerc, după putere, să nu mai las răul din mine să răspundă la răul din el?
Poate că, în loc să ne întrebăm mereu „cum scap de omul acesta?”, ar fi mai folositor să începem să întrebăm altceva: „Doamne, ce vrei să învăț prin întâlnirea asta? Ce colț din mine încerci să șlefuiești?” Poate răbdarea. Poate să nu mai am ultimul cuvânt. Poate să nu mai iau totul personal. Poate să mă rog pentru cine mă supără, nu doar pentru cine îmi face bine.
Nu e ușor. Uneori doare, alteori te obosește. Ai impresia că „cedezi”, că „pierzi”, că „nu ți se face dreptate”. Dar, în logica lui Hristos, adevărata biruință nu este să „câștigi” împotriva omului dificil, ci să nu mai lași răul din tine să se alimenteze din răul din el. Să rămâi om, chiar când celălalt nu se poartă omenește cu tine.
La urma urmei, nu oamenii aceștia ne vor judeca, ci Hristos. Nu dreptatea noastră ne mântuiește, ci felul în care ne păstrăm inima în fața Lui și în fața lor. Poate că, priviți așa, oamenii care ne scot din sărite sunt, de fapt, profesorii noștri de sfințenie: nu pentru că ar fi mai buni ca noi, ci pentru că, prin ei, Dumnezeu ne arată unde avem încă de lucru cu noi înșine.