Taina bobului de grâu: ce spune coliva despre moarte și Înviere
Articolul explică de ce Biserica folosește coliva, adică grâul fiert îndulcit, la parastase: pentru că bobul de grâu căzut în pământ și „murind” ca să aducă roadă este icoana morții și învierii omului. Coliva devine astfel o mărturisire de credință așezată pe farfurie, care ne amintește că cei adormiți nu sunt aruncați în pământ, ci „semănați” în dragostea lui Dumnezeu, iar boabele adunate laolaltă arată legătura dintre vii și adormiți în aceeași Biserică.
Unul dintre cele mai line texte pe care le auzim la înmormântări și parastase spune așa: „Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete…”. Pentru mulți dintre noi însă, prima imagine nu este calea, ci masa. Masa de parastas, cu colivă, vin, lumânări, prosoape, ridicată în mijlocul Bisericii pentru cei pe care îi iubim și nu-i mai vedem.
Ne-am obișnuit atât de mult cu această colivă, încât aproape că nu o mai întrebăm nimic. Știm că „așa e tradiția”, ne place gustul, poate ne aduce aminte de copilărie și de bunici. Puțini își mai pun însă întrebarea simplă: de ce a ales Biserica, dintre toate bunătățile lumii, tocmai grâul fiert ca să-i pomenească pe cei adormiți? De ce nu fructe, de ce nu un tort frumos ornat, mai „festiv” pentru ochiul modern?
Răspunsul vine chiar de la Hristos, dintr-un cuvânt spus cu puțin înainte de Patima Sa.
Mântuitorul nu folosește filozofii grele, ci imaginea unui bob de grâu pe care orice om de la sat o înțelege. „Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24) Grâul este o sămânță cu o logică ciudată la prima vedere. Dacă îl ții în vitrină, într-un borcan frumos, rămâne doar un bob uscat, fără viață. Dacă îl pui în pământ, pare că dispare, se acoperă cu țărână, „moare”. Și totuși, tocmai această moarte aparentă deschide drumul spre o viață nouă: răsare spicul, plin, verde, cu boabe de zeci de ori mai multe.
Sfântul Apostol Pavel continuă aceeași imagine atunci când vorbește despre taina morții și a învierii.
„Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă.” (1 Corinteni 15, 42–43) Nu spune „se aruncă” trupul în pământ, ci „se seamănă”. Nu ca un lucru fără rost, ci ca o sămânță prețioasă, pusă în ogorul lui Dumnezeu în așteptarea primăverii Învierii. Așa vede Biserica trupul omului atunci când este dus la cimitir. Ochii noștri văd o despărțire, o coborâre în groapă. Credința ne șoptește că este, în același timp, o semănare. Omul nu este aruncat în pământ, ci încredințat lui Dumnezeu ca o sămânță cu făgăduință.
Din această lumină se naște și coliva. Nu este, în tradiția Bisericii, un „desert de înmormântare”, ci o mică predică tăcută despre înviere.
Grâul fiert, îndulcit, așezat pe farfurie, spune cu limba lui de bob aceeași pildă pe care Hristos a spus-o cu cuvinte. Coliva se face din boabe care au trecut deja printr-o moarte mică: au fost fierte în apă clocotită. Dar după fierbere nu rămân amare, ci sunt amestecate cu zahăr sau miere, cu nucă, cu mirodenii. Ce era tare și uscat devine moale și dulce. Biserica ia această imagine și o pune în fața noastră, ca să ne ajute să vedem altfel și trecerea celor dragi.
Când preotul ridică vasul cu colivă la parastas și cântă „Veșnica pomenire”, nu ține în mâini doar o prăjitură. Ține, de fapt, o mărturisire de credință a întregii comunități. Prin colivă spunem: „Doamne, credem că, așa cum grâul acesta a trecut prin foc și s-a îndulcit, așa și cel adormit va trece prin moarte spre o viață mai dulce și mai luminoasă decât toate dulciurile lumii acesteia.” Tocmai de aceea Biserica a ales grâul, nu tortul. Tortul vorbește despre o bucurie de moment, care se termină după câteva felii. Grâul vorbește despre o bucurie care începe abia după ce pare că totul s-a sfârșit. În fața morții, nu vrem să spunem doar „ne-a fost drag de tine”, ci și „cred că nu te-ai stins, ci ai fost semănat”.
Coliva nu este o invenție recentă sau un obicei local, ci are rădăcini vechi în viața Bisericii. Texte de cateheză și articole de spiritualitate explică limpede că „grâul colivei simbolizează învierea trupului”, tocmai în legătură cu aceste cuvinte din Scriptură.
În Răsărit, pomenirea morților cu grâu fiert s-a legat adesea de momente providențiale în istoria Bisericii, când Dumnezeu a arătat, prin colivă, că nu uită nici de cei vii, nici de cei adormiți. La noi, coliva a devenit aproape nelipsită de la parastase și Sâmbetele morților. Faptul că oamenii de la sat o pregăteau cu atâta grijă nu era doar „ca să fie frumos”, ci ca să arate, prin această osteneală mică, dragostea lor pentru cei plecați și credința lor în înviere.
Boabele de grâu erau curățate cu atenție, coliva ornată cu cruce, uneori cu inițiale sau nume – semne simple că persoana pomenită rămâne vie în memoria și rugăciunea comunității.
Mai este însă un detaliu mângâietor, pe care îl vedem, dar nu-l băgăm mereu în seamă. Coliva nu se face dintr-un singur bob, ci dintr-o mulțime de boabe adunate laolaltă. Fiecare bob a trecut prin același drum: a fost cules, curățit, fiert, îndulcit. Apoi, toate sunt strânse într-un singur vas, sub semnul crucii. Așa arată, într-o imagine foarte simplă, Biserica. Tradiția ne învață că există o singură Biserică, în care sunt împreună cei vii și cei adormiți – Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare. Noi, cei de aici, suntem câteva boabe care încă se luptă în focul vieții. Cei adormiți sunt boabele care au trecut deja de partea cealaltă. Dar în fața lui Dumnezeu suntem cu toții în aceeași farfurie a dragostei Lui.
Când gustăm colivă, nu participăm doar la o tradiție de familie. Ne împărtășim, într-un fel, de aceeași nădejde. Ne amintim că sufletul nu se rupe de Biserică odată cu moartea, ci rămâne în ea prin pomenire, prin Liturghie, prin „Veșnica pomenire” rostită din inimă.
Boabele de grâu, atât de multe laolaltă, ne spun discret că nimeni nu e singur în fața lui Dumnezeu.
Poate că, la prima vedere, totul pare doar un obicei frumos de care se leagă multe amintiri. Dar pentru omul care a îngropat pe cineva drag, coliva poate deveni un sprijin concret. Te uiți la boabele acelea fierte, la crucea de deasupra, la lumânarea aprinsă, și îți dai seama că Biserica nu îți cere să negi durerea. Îți cere doar să nu o lași să aibă ultimul cuvânt. Lacrima și coliva pot sta pe aceeași masă. Lacrima spune: „mi-e dor, îmi e greu să cred că nu-l voi mai vedea aici”. Coliva spune: „știu că, în Hristos, moartea nu este un zid, ci o trecere”.
Împreună, ele fac din parastas nu un festival al tristeții, ci o rugăciune plină de dor și de nădejde. Poate că data viitoare când vei auzi chemarea la parastas și vei gusta din colivă, nu te vei gândi doar la arome. Îți vei aduce aminte de bobul de grâu care trebuie să cadă în pământ ca să aducă rod. Îți vei aduce aminte de cuvântul Sfântului Pavel despre trupul semănat întru stricăciune și înviat întru nestricăciune.
Și, poate, într-un colț al inimii, se va aprinde mai tare credința că cei dragi nu au pierit, ci au fost doar semănați în dragostea lui Dumnezeu, așteptând secerișul bucuriei.