Tu știi ce se întâmplǎ în Sfântul Altar in Vinerea Mare?
În Vinerea Mare, după Prohod, Sfântul Epitaf nu rămâne în mijlocul bisericii — preotul îl duce în altar și îl așază pe Sfânta Masă, unde rămâne până la Înălțarea Domnului. Mormântul lui Hristos devine, astfel, inima altarului, iar fiecare Liturghie din această perioadă se slujește, în chip tainic, deasupra lui.
Există gesturi pe care le facem de zeci de ori în viață fără să știm ce se află în spatele lor. Trecem pe sub Sfântul Epitaf în Vinerea Mare, atingem broderia cu palma, poate ne aplecăm puțin mai mult ca de obicei — și apoi plecăm acasă, ne luăm cu ale noastre și uităm. Nu pentru că nu ne-ar păsa, ci pentru că nimeni nu ne-a spus vreodată ce se întâmplă după.
Ce este, de fapt, Sfântul Epitaf Sfântul Epitaf este una dintre cele mai vechi și mai încărcate piese liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Numele vine din greacă: epi înseamnă „pe", iar taphos înseamnă „mormânt". Sfântul Epitaf este, literalmente, icoana pusă pe mormântul lui Hristos.
Nu este o pictură obișnuită, ci o broderie — realizată de obicei pe mătase sau catifea, cu fir de aur și argint — pe care este reprezentată scena Punerii în Mormânt a Mântuitorului. Hristos este înfățișat întins, înconjurat de Maica Domnului, de ucenici, de îngeri. Este, în același timp, icoană și giulgiu.
În dimineața Vinerii Mari, Sfântul Epitaf este scos din altar și așezat pe o masă împodobită cu flori, în mijlocul bisericii. Acolo este cinstit de credincioși tot restul zilei — oamenii vin, se închină, îl sărută și trec pe sub masă, câte unul.
Seara: Prohodul și procesiunea Seara, la Denia Prohodului — Utrenia Sâmbetei celei Mari — se petrece momentul cel mai solemn al Vinerii. Preotul ridică Sfântul Epitaf pe brațe și, însoțit de cler și de toți credincioșii cu lumânări aprinse, înconjoară biserica.
Este un cortegiu de înmormântare care nu seamănă cu niciunul altul. În mijlocul lui nu e un coșciug. E un giulgiu brodat, purtat în brațe, înconjurat de lumina lumânărilor și de cântarea Prohodului. Cel îngropat este Dumnezeu. Și totuși, tot cortegiul cântă — pentru că moartea Lui nu este sfârșitul, ci începutul a ceea ce vine.
Când procesiunea se întoarce la ușa bisericii, oamenii se opresc. Sfântul Epitaf este ridicat deasupra intrării, iar lumea trece pe dedesubt, câte unul, cu mâna întinsă ca să îl atingă. Unii trec repede, cu ochii în jos. Alții se opresc o fracțiune de secundă — mâna lipită de broderie, capul plecat — și în clipa aceea, fără să vrea, fără să planifice, ating cu palma trupul Celui care a murit pentru ei. Și nu știu de ce, dar plâng.
Momentul pe care aproape nimeni nu îl vede Aici este taina pe care puțini o cunosc.
După ce toată lumea a intrat în biserică, preotul ia Sfântul Epitaf în brațe, trece prin Ușile Împărătești și îl duce în altar. Acolo, în tăcere, îl așază pe Sfânta Masă, acoperind-o ca un giulgiu.
De acum înainte, mormântul Domnului nu mai este în mijlocul bisericii. Devine inima altarului — locul pe care se va sluji fiecare Liturghie până la Înălțarea Domnului, adică timp de aproape patruzeci de zile.
Asta înseamnă că, tainic, în fiecare slujbă care vine, Sfânta Masă poartă deodată și crucea, și mormântul, și învierea Lui. Nu mai vezi florile, nu mai vezi broderia. Dar sub veșmânt rămâne aceeași icoană a lui Hristos întins, pus în mormânt pentru noi. Fiecare prescură adusă, fiecare nume de pe pomelnic, fiecare miridă scoasă pentru vii și adormiți este așezată pe acel mormânt dătător de viață.
Nu la întâmplare unele tâlcuiri spun că altarul este, în același timp, și mormântul lui Hristos și tronul Lui de Împărat.
Paragraful care nu are nevoie de explicații Gândește-te la numele pe care îl porți de ceva vreme în inimă când intri în biserică. Poate un copil rătăcit departe. Poate un om bolnav. Poate cineva pe care nu îl poți ierta și nu știi de unde să mai începi.
Când ai trecut pe sub Sfântul Epitaf, nu ai trecut doar tu. Ai târât după tine, fără să îți dai seama, și numele acela. Și când Sfântul Epitaf a fost dus în altar și așezat pe Sfânta Masă, toate rănile, toate fricile pe care le-ai strâns când ai trecut pe dedesubt au rămas, în chip nevăzut, acolo — sub palma lui Hristos.
De atunci, în fiecare Liturghie, când se ridică Potirul, trece și peste mormântul Lui și peste ale noastre.
„Viață dând, cu moartea Ta" La Prohod cântăm „Viață dând, cu moartea Ta". Nu e o metaforă frumoasă. E exact ce se întâmplă acolo, în tăcerea altarului, de fiecare dată când se slujește Liturghia peste mormântul Lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur scria că Hristos nu a murit ca să rămână mort, ci ca să intre în moarte și să o golească pe dinăuntru. Să o facă locuibilă pentru noi. Locul cel mai întunecat și mai înfricoșat din existența umană — clipa morții — a fost locuit de El înainte ca noi să ajungem acolo. Și a lăsat ușa deschisă.
Aceasta este taina Sfântului Epitaf dus în altar: mormântul Lui rămâne deschis, în inima Bisericii, ca o fisură de lumină în toate morțile noastre mici, de peste an.
Diseară Poate că diseară, când vei ajunge iar în fața Sfântului Epitaf, vei fi obosit, cu gândurile răvășite, cu multe de făcut. Nu îți trebuie vorbe multe. Îți trebuie, poate, un singur nume pe care să îl păstrezi în tine când te apleci.
Un singur om pe care îl pui, fără zgomot, pe brațele lui Hristos întins pe broderia aceea. Restul face El. Tu vei uita, vei pleca acasă, te vei lua cu ale tale. Dar în altar, pe o Masă acoperită de un giulgiu brodat, mormântul Lui va rămâne deschis peste numele acela — până când, într-o zi, lumânările de azi se vor aprinde iar, la lumina clopotelor de Înviere.