De ce ne este, de fapt, frică de spovedanie?
Frica de spovedanie nu vine din faptul că Taina ar fi un „tribunal”, ci din rușinea de a ne lăsa văzuți în rana noastră. Articolul arată, cu ajutorul cuvintelor Părinților, că spovedania nu este examen, ci întâlnire cu Doctorul sufletului, și că nu trebuie să renunțăm la Taină chiar dacă uneori avem nevoie să găsim un duhovnic mai blând.
Pentru mulți oameni, începutul Postului Mare aduce cu el același gând: „Ar trebui să mă spovedesc”. Unii își notează chiar data în minte, alții își propun doar vag să ajungă „până la Paști”. Și totuși, de la gând până la ușa spovedaniei se întinde uneori o distanță de ani. Nu pentru că oamenii nu ar ști că spovedania e importantă, ci pentru că undeva, în adânc, le este frică.
Frica asta se îmbracă în multe haine. „Mi-e rușine de păcatul meu. Dacă mă judecă duhovnicul? Dacă își schimbă părerea despre mine?”. „Mi-e frică să nu mă blochez, să nu știu cum să spun, să nu par penibil”. „Mi-e teamă că o să mă întrebe lucruri la care nu vreau să răspund”. Și poate cea mai vicleană dintre toate: „Lasă, mai încolo. Nu ești pregătit. Nu acum”.
Sfinții Părinți au văzut de mult acest joc. Ei spun că rușinea aceasta, care apare exact în pragul spovedaniei, nu e un semn că nu ar trebui să mergem, ci că urmează să se întâmple ceva bun. Când păcătuim, aproape că nu ne rușinăm deloc. Abia când vrem să spunem ce am făcut, brusc nu mai putem ridica ochii. E ca și cum cineva ne-ar fi furat rușinea la păcat și ni-ar pune-o înapoi când vrem să ne vindecăm.
Spovedania, însă, nu este tribunal. Nu este locul în care mergi să demonstrezi ceva, nici sala în care ești examinat. Spovedania este întâlnire. Este clipa în care îți scoți inima din ascunzătoare și o pui, cât poți de simplu, în fața lui Hristos. Biserica spune limpede că, în Taina Spovedaniei, Cel care ascultă mărturisirea nu este în primul rând preotul, ci Însuși Hristos. Preotul este martor și organ al harului, omul prin care Dumnezeu lucrează iertarea.
Poate și de aici vine o parte din frica noastră: nu doar de rușinea în fața unui om, ci de rușinea în fața lui Dumnezeu. Dar adevărul e că Dumnezeu ne vede oricum „pe dinăuntru”. Nimic din ce am făcut nu e necunoscut pentru El. Diferența este dacă alegem să-I spunem noi singuri ce am făcut sau așteptăm să ne fie scos totul la iveală, fără să mai putem spune nimic.
Sfinții spun că rușinea are locul ei: ea ar fi trebuit să fie la păcat, nu la spovedanie. Când am greșit, acolo trebuia să simțim arsură în obraji. La spovedanie, locul rușinii este luat de îndrăzneală. Nu o îndrăzneală obraznică, ci una smerită: îndrăzneala celui care știe că nu se duce la judecător, ci la doctor. Nimeni nu se duce la spital ca să-i fie rușine de rană. O descoperă, o arată, uneori cu durere, dar tocmai pentru a putea fi atinsă.
Dacă ți-e frică de spovedanie, nu înseamnă că ești un om slab sau lipsit de credință. Înseamnă doar că îți dai seama că ceea ce ai de spus nu e o formalitate. Poți să-I spui lui Dumnezeu, înainte de a merge la preot: „Doamne, mie îmi e rușine, dar Tu știi oricum. Ajută-mă să spun măcar un cuvânt. Restul, pune-l Tu în gura mea”. Uneori, acest „măcar un cuvânt” este suficient pentru ca restul să curgă de la sine.
Nu e nevoie să povestești romanul vieții, să explici fiecare detaliu, să justifici fiecare întâmplare. Spovedania nu este interviu. Preotul nu are nevoie de scenariu, ci de adevăr. Păcatul se spune pe nume, clar și simplu. Dacă ai căzut de multe ori în același păcat, spui „am căzut de multe ori” și, dacă poți, adaugi măcar o aproximare („de obicei, cam așa se întâmplă”). Atât. Dumnezeu vede restul.
Se întâmplă însă ca, uneori, omul să dea peste un preot foarte grăbit sau foarte aspru, care nu are vreme sau nu are delicatețe pentru o inimă care abia a prins curaj. În astfel de situații, e important să nu tragem concluzia că „așa e spovedania”, că toți preoții sunt la fel sau că Dumnezeu ne respinge. Dacă, în timp, simți că preotul la care mergi e mereu grăbit sau te rănește fără rost, nu închide ușa spovedaniei pentru totdeauna. Poți căuta, cu binecuvântare, un om mai așezat și mai blând, dar nu renunța la Taină.
Pentru că, la sfârșit, spovedania nu rămâne despre rușinea ta, ci despre ușurarea după. Despre clipa aceea în care, la rugăciunea de dezlegare, cineva îți spune cu voce tare ceea ce Dumnezeu voia să-ți șoptească demult în inimă: „Iertate îți sunt păcatele tale”. Pentru unii, acesta e primul moment, după luni sau ani, când simt că pot respira din nou. Nu pentru că au devenit brusc „oameni buni”, ci pentru că povara pe care o purtau singuri nu mai este doar a lor.
Poate că, în loc să ne tot întrebăm „dacă mă judecă?”, ar fi mai cinstit să ne întrebăm altceva: cât timp mai pot duce singur toate acestea? Cât timp mai pot amâna să spun pe nume ce oricum știu și eu, și Dumnezeu? Și, mai ales, cum ar fi să nu mai intru într-un nou Post Mare cu aceeași greutate nespusă în suflet?
Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi ajunge la un fel de răscruce: ori rămâne cu frica și se obișnuiește cu ea, ori o ia de mână și intră cu ea în biserică. S-ar putea ca, dincolo de ușă, să descopere că nu rușinea era cea mai mare problemă, ci singurătatea în care și-a ținut, ani de zile, păcatele nemărturisite.