Și zicea el așa…
Un om simplu își trăiește rugăciunea de acasă ca prelungire a Liturghiei: începe cu rugăciunile începătoare, mulțumește, cere iertare, se încredințează voii lui Dumnezeu și îi pomenește zilnic pe toți – familie, dușmani, bolnavi, adormiți –, arătând cum o pravilă scurtă, dar constantă, poate transforma casa într-un mic colț de biserică.
.... despre un om simplu și o pravilă care încălzește casa
Uneori, rugăciunea începe doar cu un oftat. Te așezi în fața icoanei și parcă nu-ți găsești cuvintele. Știi că ar trebui „să spui ceva”, dar cuvintele par fie prea multe, fie prea puține. E ușor să te intimidezi de cărțile de rugăciuni groase sau de marile rânduieli monahale și să te blochezi: „Eu n-am nicio șansă să mă rog cum se cuvine…”
Am întâlnit însă un creștin care mi-a schimbat felul de a vedea pravila de acasă. Era nelipsit de la slujbele Bisericii, dar ceea ce m-a atins nu a fost doar prezența lui în biserică, ci felul în care continua acasă ceea ce trăia acolo. Pentru el, rugăciunea de acasă nu era o obligație bifată rapid înainte de somn, ci o prelungire firească a Liturghiei. Încerca, cum spunea el, să aducă și în odaia lui puțin din pacea pe care o simțea în timpul Sfintei Liturghii.
De aceea, începea întotdeauna ca la Biserică: cu rugăciunile începătoare – „Împărate ceresc…”, „Preasfântă Treime…”, „Tatăl nostru…”. Îmi spunea: „Dacă la Liturghie așa începe totul, de ce n-aș începe și eu la fel în odaia mea? Mă ajută să intru în aceeași stare de duh, să nu vorbesc cu Dumnezeu ca la telefon, în fugă, ci ca în biserică.” Nu recita mecanic; rostea rar, cu liniște, ca și cum s-ar așeza din nou sub lumina aceea de duminică.
Ce m-a uimit cel mai mult a fost atitudinea lui. Rugăciunea nu era, pentru el, o „tocmeală” de genul: „Doamne, vreau asta, te rog dă-mi asta”, ci o așezare sub grija Domnului. Avea o rânduială simplă, dar rostită din inimă.
Dimineața, întâi venea mulțumirea. Spunea, aproape la fel în fiecare zi: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Îți mulțumesc pentru că ne-ai deschis ochii pentru încă o nouă zi. Îți mulțumesc pentru toată purtarea de grijă, Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, Îți mulțumesc pentru că ne ții sănătoși. Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce avem, căci fără Tine nu am fi avut nimic.” Nu erau cuvinte sofisticate, ci o recunoaștere foarte clară că nimic din ce trăiește nu e „de la el”.
Apoi cerea iertare de păcate, dar nu doar pentru „cele mari”, ci pentru tot: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, mă rog Ție, iartă greșelile noastre, cele cu voie și cele fără de voie, cele cu gândul, cu fapta și cu cuvântul, cele din timpul zilei, din timpul nopții și cele de la rugăciune. Doamne, mă rog Ție, ne miluiește și ne mântuiește pe noi.” M-a atins acea adăugire: „și cele de la rugăciune” – ca și cum ar fi spus: „iartă-mă, Doamne, și pentru felul prost în care, uneori, mă rog.”
După aceea, în loc să ceară bani, reușite, carieră, făcea poate cel mai curajos lucru: se lăsa cu totul în mâna Domnului. Avea o rugăciune pe care o spunea rar, apăsat, ca pe un legământ: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, mă rog Ție, ajută-ne în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi. Doamne, mă rog Ție, ocrotește-ne în ziua aceasta, în tot timpul și la tot pasul de toate relele văzute și nevăzute. Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Tu, care pe toate le cunoști și pe toate le plinești, facă-se cu mine voia Ta.”
„Facă-se cu mine voia Ta” nu e o frază mică. E poate cel mai greu lucru pe care îl putem spune sincer. Înseamnă să recunoști că nu tu știi cel mai bine cum ar trebui să arate ziua ta, viața ta, viitorul tău. Că accepți nu doar ce-ți place, ci și ce nu înțelegi, încredințându-le pe toate lui Dumnezeu.
Abia după ce se așeza el în voia Domnului, începea „munca” pentru ceilalți. Nu se ruga doar pentru ai lui. Lista lui era, de fapt, un mic act de responsabilitate pentru lume. Îi pomenea pe cei din familie, dar și pe toți cei care îl supăraseră sau îl nedreptățiseră: „pe toți cei care ne urăsc și ne dușmănesc”, cum zicea el. Apoi îi pomenea pe toți medicii și pe toți bolnavii din spitale și din casele lor – parte pe care a adăugat-o în timpul pandemiei, când a simțit că, dacă altceva nu poate face pentru ei, măcar să-i poarte în rugăciune. Spunea: „Nu-i știu pe nume, dar Dumnezeu îi știe. Eu îi pun în fața Lui.” La urmă, veneau cei adormiți. Nu spunea discursuri, ci doar atât: „Îi pun aici, Doamne, ca să nu-i pierd din gânduri.”
Seara, rânduiala era aproape aceeași. Singura diferență era mulțumirea de la început, care suna acum a recapitulare a zilei: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Îți mulțumesc pentru ziua pe care ne-ai dat-o astăzi. Îți mulțumesc pentru toată purtarea de grijă, Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, Îți mulțumesc pentru că ne ții sănătoși. Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce avem, căci fără Tine nu am fi avut nimic.” În felul acesta, ziua se închidea cum se deschisese: în mulțumire.
Ascultându-l, mi-am adus aminte de vorba Părintelui Teofil Părăian: „Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Din cantitate iese calitate.” Adică nu aștepta o rugăciune perfectă ca să începi să te rogi. Începe cu puținul pe care îl poți spune acum, dar spune-l zilnic, cu inimă. Cu timpul, Dumnezeu va lucra și în cuvinte, și în inimă.
Așa mi-ar plăcea și mie să fiu: ca acest creștin care nu-L lasă pe Dumnezeu doar la Biserică duminica, ci Îl ia cu el acasă, în odaia lui, în rânduiala lui mică, dar statornică. Nu negociază cu Dumnezeu: „îți dau atâtea rugăciuni, îmi dai atâtea lucruri”. Doar mulțumește, cere iertare, se încredințează voii Lui și își pune în fața Domnului, după putere, pe cei dragi, pe cei bolnavi, pe cei care i-au făcut rău, pe cei adormiți.
Și, la final, rămâne tot cu o rugăciune foarte simplă, pe care o repeta adesea: „Doamne, eu nu știu… dar facă-se voia Ta.” Poate că aici începe, de fapt, adevărata rugăciune: în clipa în care îndrăznești să-I spui lui Dumnezeu nu doar ce îți dorești tu, ci și că-L lași pe El să aibă ultimul cuvânt.